„Dumnezeul meu, fă-l bine pe acela și dăruiește-mi mie boala!”

Dulceața rugăciunii fierbinți a bolnavului îi poate chiar copleși simțirea durerii sale trupești.

Suntem îndemnați să ne rugăm mult și în vreme de pace și de bucurie, și nu doar la vreme de încercări, ca să nu fim dovediți ca niște credincioși de necaz, care-și amintesc de Dumnezeu și se roagă Lui doar când au nevoie stringentă de ajutorul Lui. Noi trebuie să ne arătăm ca niște fii credincioși, care sunt ascultători în toată vremea de Tatăl lor și comunică în permanent cu el. Omul nu trebuie să se asemene necuvântătoarelor care își fac simțită prezența și strigă la stăpânul lor doar atunci când le răzbește foamea sau simt durere de vreun fel. Însă, mulți dintre noi recunosc că mai ales atunci când sunt cuprinși de felurite încercări, necazuri și suferințe, aleargă către ajutorul lui Dumnezeu pe care-l cer cu insistență și smerenie în rugăciune.

Omul nu este un obiect inert asupra căruia Dumnezeu Își exercită puterea divină, ci un fiu iubit, creat după chipul lui Dumnezeu, cu vocația de a deveni și după asemănare cu Acesta. Din marea Sa iubire față de om - regele creației, Hristos Domnul acționează imediat în atotputernicia Sa. El este prezent acolo unde este și bolnavul, rămâne lângă el, vrea să îl ajute, dar întâlnirea dintre ei, cel din urmă o poate propune sau chema insistent prin rugăciune sau o poate refuza. De aceea El rămâne într-o așteptare smerită (Apoc. 3, 20) și nu săvârșește minuni care fie I-ar slăvi Persoana, fie ar constrânge pe om la o credință servilă, eludând poate personalitatea omului și neluând în seamă doleanțele lui. Astfel, Dumnezeu dorește ca omul să aibă și un folos sufletesc de pe urma acțiunii Sale taumaturgice și ca acesta să crească în virtute prin mulțumirea și recunoștința datorate lui Dumnezeu pentru vindecarea sa. Mântuitorul nu vrea să intervină asupra noastră fără voia noastră, fără să dorim ajutorul Lui, arătând aceasta prin invocarea numelui Său în rugăciune. Prin Hristos se stabilește o comunicare între bolnavul credincios și imensa Viață și putere care este în Dumnezeu, o Viață care nu așteaptă decât să fie dorită pentru a intra în om și a-l izbăvi. De aceea așteaptă rugăciunile noastre însoțite de credință puternică, fapte bune și un suflet purificat prin căință și mărturisire (spovedanie). Căci Dumnezeu nu poate să-l salveze pe om și să-l mântuiască fără consimțământul și participarea acestuia.

Durerea bolnavului cu inima înfrântă și smerită îl face pe acesta să ajungă la dumnezeiasca milostivire şi să se arunce la picioarele Celui Răstignit. Rugăciunea lui atrage privirea miloasă și compătimitoare a lui Dumnezeu, și-L cheamă pe Fiul Său să Se întrupeze în el, să-l vindece și să-l transfigureze până la statura bărbatului desăvârșit. Dulceața rugăciunii fierbinți a bolnavului îi poate chiar copleși simțirea durerii sale trupești. 

Pe bună dreptate, cu toții nutrim convingerea că Dumnezeu nu încearcă pe om peste puterea lui. Însă dacă nu-i vin în ajutor, la vremea suferinței, rugăciunile celorlalți, omul poate deveni nerăbdător din pricina slăbiciunii, așa cum subliniază marele bătrân filocalic – Sfântul Ioan  (Scrisori duhovnicești, 385, Filocalia, XI, p. 389-390), sau obosește repede și concentrarea-i lipsită de intensitate mai ales atunci când insul este cuprins de vreo boală letală ce-i macină ființa. La Pateric ni se menționează că ucenicul unui mare avvă era grav bolnav. Bătrânul îl îndeamnă să nu lase rugăciunea, ci să o sporească. Revenind după un timp, ucenicul se afla în proximitatea morții. Bătrânul îl întreabă: „Te mai poți ruga?” „Nu mai pot”, răspunse șușotind ucenicul. Atunci bătrânul îl sfătui astfel: „Lasă rugăciunea, adu-ți aminte de Dumnezeu și că El este înaintea ta”.

Când se referă la rugăciunea noastră pentru cei suferinzi, Sfântul Atanasie cel Mare ni-l oferă drept pildă pe Sfântul Antonie, care, „cu cei ce pătimeau de vreo boală, pătimea împreună şi se ruga împreună cu ei. Şi de multe ori şi în multe cazuri Domnul îl asculta. Dar nici când era auzit nu se trufea, nici când nu era auzit nu cârtea. Ci pururea el mulţumea Domnului, iar pe cei ce pătimeau îi îndemna la îndelungă răbdare şi le făcea cunoscut că tămăduirea nu vine nici de la el şi în general nu de la oameni, ci numai de la Dumnezeu, Care o dă când voieşte şi celor ce voieşte. Cei ce continuau să pătimească primeau astfel ca pe un leac cuvintele bătrânului, învăţând să nu se descurajeze, ci mai degrabă să fie cu îndelungă răbdare; iar cei ce erau vindecaţi erau învăţaţi să nu mulţumească lui Antonie, ci numai lui Dumnezeu”. (Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, LV, în PSB, vol. 16, p. 225). Nu poruncind vindeca Antonie, ci rugându-se şi chemând numele lui Hristos, spre a fi tuturor vădit că nu era el cel ce făcea aceasta, ci Domnul, Care Îşi arăta iubirea de oameni prin el şi vindeca pe cei ce pătimeau. A Cuviosului Antonie „era numai rugăciunea şi nevoinţa, de dragul căreia şezând în munte, se bucura de vederea celor dumnezeieşti”. (Ibidem, p. 236)

Cu toții știm că se caută diverse modalități pentru a veni în ajutorul bolnavilor, și acestea constau, printre altele, și în implicarea spirituală a celor care se ocupă de tratarea omului bolnav, deci atât a medicilor cât și a rudelor sau celor apropiați bolnavilor. Pentru ca Preabunul Dumnezeu să asculte rugăciunea noastră și să-l tămăduiască pe cel bolnav, ea trebuie săvârșită cu durere, osteneală și jertfă de sine. Cuviosul Paisie Aghioritul ne învață chiar „să ne rugăm cu asemenea pornire: «Dumnezeul meu, fă-l bine pe acela și dăruiește-mi mie boala». Și Bunul Dumnezeu, văzând neputința noastră de a purta boala, îl face bine și pe acela și nici nouă nu ne-o dă”. (Mica filocalie, traducere de Preot Victor Manolache, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2009, p. 32).

De la același autor

Ultimele din categorie