După ce gustase din dulceața vieții însingurate, părintele Proclu cu greu mai reușea să-și găsească liniștea în viața de obște. Sufletul lui înseta de dorul de a petrece fiecare clipă în vorbirea neîncetată cu Dumnezeu, în isihia inimii. Cerea mereu mijlocirile rugătoare ale duhovnicului său, părintele Cleopa, ca Dumnezeu să-i descopere voia Lui și drumul pe care trebuie să-l urmeze spre mântuirea sufletului său. 

Într-una dintre zile, la ceasul de taină al spovedaniei, a primit răspunsul mult așteptat: pustia. „Du-te!”, i-a spus părintele Cleopa, „dar toată lumea va ști că ai plecat fără binecuvântarea mea, fiindcă ar mai vrea și alții să plece, deși nu sunt pregătiți pentru pustie. Să nu se facă tulburare!”. 

Însoțit de binecuvântarea duhovnicului său, cu inima arzând de dorul rugăciunii isihaste, părintele Proclu a lăsat viețuirea de obște ca să guste din liniștea pustiei și să petreacă cât mai mult timp în contemplarea lui Dumnezeu. Locul de nevoință pe care și l-a ales a fost un bordei părăsit aflat între Sihla și Sihăstria. A găsit în apropiere și osemintele unui cuvios necunoscut pe care le-a îngropat cu multă evlavie într-un colț al bordeiului său. 

Rânduiala de rugăciune pe care încerca să o păzească cu acrivie era să-și înceapă privegherea seara, cu mii de metanii, să citească fără încetare din Psaltire și să rostească Rugăciunea inimii ore în șir. „Părintele Cleopa mi-a zis să fac tot timpul pravilă. Iar când venea plictisirea în rugăciune, atunci începeam să citesc oleacă în Pateric, în Noul Testament. Și repede vedeam că apar gânduri. Și când apăreau, repede făceam metanii. Și când oboseam, mă puneam pe o buturugă, pe un scăunel și căutam să zic Doamne, Iisuse. Iar dacă venea plictisirea, iar mai citeam oleacă. Dar dacă nu aveam lumânări și era întuneric, numai metanii și închinăciuni făceam, că unele dăți nu aveam nici lumânări, nici chibrituri”. 

În lupta cu neputințele firii, cu gândurile venite de la cel rău și cu patimile care zac ascunse în adâncul sufletului și ne despart de Dumnezeu, părintele Proclu s-a străduit să păzească sfaturile primite de la starețul Mănăstirii Sihăstria, ca să fie apărat de scutul ascultării în fața atacurilor celui viclean. „Părintele Cleopa mi-a spus să nu dorm cu capul pe pământ, că pot îmbolnăvi plămânii. Trebuie să stai rezemat pe un copac, pe un butuc. E cea mai mare nenorocire, la liniște să te culci odihnit. Trebuie să te culci obosit, să te culci cu lacrimi și tot cu lacrimi să te scoli. Și când vezi că nu mai poți deloc, atunci îl mai miluiești și pe trup, într-o anumită măsură. Și, pe cât nu ai întâlniri, pe acea măsură poți posti, că mângâierile Duhului Sfânt țin loc de hrană. Și am observat că, dacă seara mâncam și ajungeam un pic la săturare, mângâierea pe care am avut-o în timpul zilei dispărea.” 

Părintele Iulian Lazăr de la Prodromu mărturisea, într-o convorbire duhovnicească, că l-a cunoscut pe monahul Proclu în anii în care acesta se nevoia în singurătatea pădurilor de la Sihla. „Eu eram la Sihla și mă duceam la dânsul în pustie. Îi mai duceam câte un posmag, cozonac, dulciuri care rămâneau (de la masă). Le puneam la uscat. Părintele Proclu era la pădure, în pustie. Când ajungeai la dânsul, trebuia să faci rugăciune: «Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!». Și atunci deschidea.  Părintele Cleopa i-a dat binecuvântare să stea în pustie, dar i-a zis să nu știe nimeni că i-a dat această binecuvântare. Părintele mai zicea câte o glumă, ca să se smerească. Zicea că nu e Proclu, ci Porcu’. Mai târziu, după ce s-a mutat la Mitocu Bălan, mergeam cu părintele Visarion Prepeliță la dânsul acasă și îi făceam Sfântul Maslu. M-am folosit de el, pentru că vedeai într-însul un om cu care tot ai sta de vorbă”.

(Articol realizat de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)