Există un curent de opinie care susţine că doar creştinismul occidental, mai ales cel de factură protestantă, poate constitui un suport spiritual pentru cei ce activează în domeniul economic (a se vedea, spre exemplu, Max Weber şi lucrarea sa, „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”). Creştinismul răsăritean este asociat cu firile contemplative, cu cei ce caută mereu să se desprindă de cele pământeşti şi să se ancoreze deja în Împărăţia lui Dumnezeu. Unii ortodocşi chiar îşi găsesc o justificare aici pentru lipsa de pragmatism (să nu spun că uneori e lene, pur şi simplu). Oare aşa stau lucrurile? Ne îndeamnă Mântuitorul la a sta departe de orice demers de natură economică, de orice iniţiativă de ordin gospodăresc? Este „negrija zilei de mâine” (Cf. Matei 6, 25-34) totuna cu uciderea din faşă a oricărui elan antreprenorial?

Un răspuns găsim şi în pilda talanţilor (V. Matei 25, 14-30), care ne prezintă cum două dintre cele trei slugi ale unui om, la întoarcerea acestuia, când „a făcut socoteala cu ele”, au adus o sumă de două ori mai mare, adică zece şi patru talanţi, în loc de cinci, respectiv doi talanţi, cât primiseră iniţial. Doar cea care a primit un singur talant (ce echivala, totuşi, cu aproximativ 26 de kg de argint!), l-a îngropat şi l-a înapoiat întocmai stăpânului, ca o „slugă vicleană şi leneşă” (Matei 25, 26), în loc să-l fi dat măcar zarafilor (celor ce schimbau banii, cu un adaos) spre a-l înmulţi.

Ca orice altă pildă, şi aceasta se pretează atât la o interpretare alegorică, cât şi la una literală. Luând în calcul a doua cheie de lectură, sesizăm că lipsei de iniţiativă e preferabilă chiar şi încredinţarea capitalului nostru unui zaraf (cumva echivalentul de azi al unei bănci sau al unui investitor). Este însă aspru taxată de Dumnezeu nelucrarea, îngroparea talantului, indiferent de motivele invocate. Sunt sfinţi ai Bisericii care nu se jenează a folosi cuvântul profit în comentariul lor la această parabolă: „Sluga netrebnică a spus că stăpânul său este aspru dar, cu toate acestea, a neglijat să-l slujească ca să-i aducă câştig, spunând că s-a temut să investească argintul pentru a obţine profit, când el ar fi trebuit să se teamă  să nu aducă înapoi stăpânului fără profit ceea ce acesta i-a încredinţat” (V. Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelii  9.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip). Evident, de aici nu se poate trage concluzia că profitul trebuie să devină scop în sine şi că omul trebuie să-şi epuizeze existenţa în activităţi de natură economică. Creştinii cu discernământ duhovnicesc, fideli acestei pilde a talanţilor, înţeleg că hărnicia lor trebuie ghidată de două încredinţări: 1. ceea ce avem (capital material, competenţă profesională, forţă de muncă etc.) datorăm lui Dumnezeu, reprezintă darul Său, pus însă în lucrare de către noi; 2. ceea ce lucrăm, nu facem decât cu gândul de a-I oferi Lui rezultatul muncii noastre (inclusiv prin întreţinerea celor încredinţaţi nouă în familia proprie, prin grija faţă de săraci sau cea faţă de nevoile comunităţilor bisericeşti etc.).

Funcţie de politica angajatorului, în modul de raportare a unui angajat vizavi de locul său de muncă există două posibilităţi: fie se concentrează asupra propriei persoane, asupra modului în care el îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu (inward), fie accentul cade asupra obiectivelor de atins, asupra rezultatului final al muncii sale şi al întregii firme (outward). Diferenţele sunt foarte mari. Abia în ultimii ani, cercetările au evidenţiat că eficienţa într-o companie creşte în mod considerabil atunci când angajaţii sunt educaţi să se concentreze nu asupra reuşitei personale, asupra modului în care ar fi percepuţi de cei ce le evaluează munca, ci asupra lucrării în sine, asupra ţintelor de atins. Unul dintre efectele pozitive este că doar în „modul outward” există deschidere maximă şi fiecare colaborează eficient cu ceilalţi angajaţi, evitând să caute, în mod egoist, a-şi face bine treaba doar în propria-i pătrăţică. Dar cel mai important este că angajatul se simte încurajat să aibă iniţiativă, să nu se limiteze la a-şi îndeplini formal datoriile prevăzute în fişa postului. Precum cel ce a îngropat talantul, există şi în rândul angajaţilor ispita de a depune un efort minim, apelând la tot soiul de subterfugii care să le justifice inactivitatea. Pe când dacă accentul este pus pe obiective de îndeplinit, pe a aduce câştig în firmă, printr-un efort colectiv, lucrurile se schimbă. În comentariul său la pilda talanţilor, Andrei Pleşu are o viziune consonantă cu modelul inward/ outward asupra celor trei slugi cărora li s-a încredinţat câte o parte din capitalul stăpânului lor: „Diferenţa dintre primele două slugi şi sluga a treia este diferenţa dintre adepţii care se supun însărcinării primite cu bucurie, cu o anumită vervă procedurală, şi cei care o fac de frică, preocupaţi numai de securitatea lor personală. Multiplicatorii acţionează pentru profitul altuia. Păstrătorul se gândeşte numai la siguranţa sa, la obţinerea maximei certitudini, pe principiul minimei rezistenţe. Multiplicatorii sunt invitaţi să «intre» în spaţiul sărbătoresc al răsplăţii, să treacă, aşadar, din afară înăuntru. Dimpotrivă, păstrătorul «leneş» e azvârlit în «întunericul cel mai din afară»” („Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 181).

Iată cum pilda talanţilor oferă, încă de acum două mii de ani, un model de eficienţă în muncă (outward) pe care economia de piaţă l-a descoperit relativ recent. Mai mult, tot în această pildă putem identifica şi modelul după care ar trebui făcute promovările într-o companie. Stăpânul din parabolă spune fiecăreia dintre slugile care au înmulţit talanţii: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 21 şi 23). Adică celui care lucrează eficient la un anumit nivel, i se vor putea, ulterior, încredinţa mai multe spre administrare. Cine însă nu va roade fiind responsabil „peste puţine”, cu siguranţă nu are de ce să primească atribuţii „peste multe”, adică să fie promovat (de aceea e revoltător când vezi că ajung să conducă sate, oraşe sau domenii de anvergură naţională persoane care nu au coordonat în viaţa lor nici măcar doi oameni).

E legendar faptul că un mare miliardar a organizat un concurs pentru a încredinţa unei singure persoane administrarea întregii sale averi. Mulţi dintre cei înscrişi în competiţie aveau experienţă impresionantă şi calităţi cu totul deosebite. Dar când ieşeau de la interviuri, cineva arunca de undeva de sus, în faţa candidaţilor, o agrafă de birou. Unul singur s-a aplecat cu grijă şi a adunat de pe jos acest insignifiant obiect căzut în faţa lor. „Cine a fost atât de atent cu o agrafă de birou, cu siguranţă va avea mare grijă şi de averea mea”, ar fi declarat acel miliardar, după ce l-a angajat pe acest candidat grijuliu. Iată cum pilda talanţilor are aplicaţii în situaţii dintre cele mai neaşteptate. Cred că dacă actorii economiei de piaţă şi toţi lucrătorii ar fi conectaţi mai mult la preceptele evanghelice, nu doar că ar fi mai umani şi mai generoşi, mai conştienţi de rostul muncii lor, dar ar fi, cu siguranţă, şi mult mai eficienţi în activitatea lor specifică. Cum să nu fie aşa, când ai conştiinţa că patron e, de fapt, Însuşi Dumnezeu?