Filocalia Părintelui Stăniloae la 70 de ani de apariție. Sfințenie și curaj

Era într-o seară de decembrie, la sfârșitul anului 1975. Atunci, în locuința din strada Cernica, părintele Stăniloae  primea o vizită de care se bucurase cu mult înainte. Tocmai venise cineva de la tipografia Editurii Patriarhiei, care se numea pe atunci, dacă nu mă înșeală memoria, „Editura Institutului Biblic”. Tipograful, un bărbat mai în vârstă, cu ochelari, era și el conștient de semnificația momentului. A scos dintr-o servietă imensă șpalturile volumului cinci din „Filocalia”. Părintele Stăniloae urma să le corecteze, iar apoi să le ducă la tipografie, pentru forma finală care trebuia să intre la tipar. Pe vremea aceea, a tipări o carte era un lucru anevoios, în mai multe etape, cu probleme tehnice specifice, uitate astăzi, în era digitalizării. Totodată, tipograful i-a arătat părintelui Stăniloae propunerea de copertă. Se menținea aceeaşi copertă, cea a primei ediții.

Greutățile de ordin tehnic care s-au discutat în acea seară constituiau un simplu amănunt, un gest de rutină, deoarece se știa că acestea se vor rezolva. Atât părintele Stăniloae, cât și tipograful erau oameni experimentați în tot ceea ce privește apariția unei cărți noi. Celelalte greutăți, care fuseseră depășite până în acea seară memorabilă, fac obiectul unei adevărate minuni dumnezeiești. După apariția volumului patru al Filocaliei, la sfârșitul anilor `40, o continuare a seriei, tipărirea volumului cinci, devenise imposibilă. O utopie. În 1958, părintele Stăniloae a fost arestat. Acum, în 1975, aproape douăzeci de ani mai târziu, teroarea anilor `50 se transformase, evoluase către o formă aparent mai puțin radicală și violentă, dar la fel de periculoasă și de nemiloasă pentru oricine trăia și mărturisea credința în Dumnezeu. Anii `70 păreau mai blânzi, deși acalmia era formală. Regimul comunist milita activ împotriva religiei, se declara cu infatuare ateu și pedepsea imediat pe oricine, dacă nu respecta rigoarea ideologică. Și totuși. În ceea ce privește Filocalia, părintele Stăniloae părea a fi uitat anii de detenție, toate umilințele suportate în tot acest timp și îndrăznea să spere cu o sârguință pe care doar credința în atotputernicia Celui de sus o făcea posibilă.  Aproape zilnic se ducea la Departamentul Cultelor, organul de control al statului socialist împotriva Bisericii, militând și argumentând pentru reînceperea tipăririi Filocaliei. Chiar dacă pentru el, readucerea în discuție a retipăririi Filocaliei constituia un risc în sine. Oricare dintre politrucii Departamentului Cultelor ar fi putut să-l acuze de misticism, de propagandă dușmănoasă împotriva statului, iar urmările unor asemenea acuzații sunt lesne de înțeles. Ar fi putut să însemne privarea de libertate și retragerea drepturilor civile. Au existat asemenea cazuri. Totuși, părintele Stăniloae a perseverat, nu s-a resemnat după mai multe răspunsuri negative, a sperat mai departe și a reușit. Acordul, răspunsul pozitiv dat până la urmă de Departamentul Cultelor este o minune în sensul cel mai direct al termenului, el neschimbând cu nimic din poziția oficială anti-creștină a regimului comunist. Totuși, apariția Filocaliei a fost o fereastră deschisă larg pentru libertatea de credință. Greu de spus care a fost logica funcționarilor de la Departamentul Cultelor. Promisiunea de a se permite continuarea seriei nu a fost decât începutul unei alte încleștări. Zi de zi, părintele Stăniloae se ducea la sediul Departamentului Cultelor pentru a discuta textul cu cenzorii de acolo. Fiecare pagină, mai mult, fiecare frază era discutată, negociată, supusă cenzurii, apoi, după discuții interminabile, aprobată sau mai departe interzisă și din nou discutată. A fost un război al cuvintelor, un duel lung, unde cine ceda primul pierdea. Miza era acuratețea textului filocalic și a notelor explicative. După luni de zile, aproape că trecuse un an, volumul cinci a primit ceea ce se numea „Bun de tipar”. Toate discuțiile se axaseră pe aceleași teme, în continuare politic riscante. Cenzorii porneau de la premiza că fiecare cuvânt poate fi potențial periculos, dușmănos societății, cum spuneau ei. Dincolo de aberația situației și aici domnea, difuz și amenințător, riscul ca întregul proiect să fie din nou interzis. Se cenzura chiar și cuvântul „om”. Cenzorii cereau să fie înlocuit cu termenul „credincios”.  În logica lor, nu toți oamenii puteau fi creștini, iubitori de bine și frumos, deci filocalici, ci numai o parte dintre ei, cei oarecum diferiți de restul omenirii și care mai erau încă „învechiți”, spre  deosebire de „oamenii noi”, comuniștii. Această aberație se numea „linia oficială”. Totuși, minunea a avut loc. Volumul cinci al Filocaliei a văzut lumina tiparului, s-a difuzat, a ajuns la oameni, a învins cenzura. Nici un cuvânt nu a fost schimbat.

Dinu Zamfirescu afirmă într-o carte că apariția volumului cinci din Filocalia s-ar datora scriitorului Paul Anghel, care a reușit să-l convingă pe Gheorghe Nenciu de la Departamentul Cultelor de oportunitatea publicării acestei opere. Nu știu de unde are domnul Dinu Zamfirescu această informație. E adevărat, părintele Stăniloae era prieten cu Paul Anghel. Stăteau mult de vorbă și părintele Stăniloae l-a încurajat să termine un roman dedicat Războiului de independență de la 1877. Era perioada când România, chiar și comunistă, se pregătea să sărbătorească 100 de ani de la acest eveniment. Romanul lui Paul Anghel este diferit de tot ceea ce s-a scris atunci în legătură cu războiul de la 1877. Personajul principal al evocării este numit „Principele” și se accentuează originea sa germană. Acest „principe” conduce armată română pe câmpul de luptă. Asemănarea cu regele Carol I este evidentă. Totuși, romanul a scăpat de cenzură și a avut un succes deosebit la public. Ulterior, chiar în 1977, Paul Anghel a dezvoltat din romanul său un scenariu pentru un film serial, produs de Televiziunea română, și care a fost, de asemenea, un mare succes. Atât romanul, cât și producția cinematografică, reprezentau un veritabil omagiu adus regelui Carol I. A fost o oază de regalitate în timpul acelei republici populare. Părintele Stăniloae  și Paul Anghel s-au hotărât să facă și un parastas în memoria lui Carol I, pomenind doar în gând numele acestuia. Am fost de față atunci și nu voi uita niciodată acea zi. Nu s-a discutat vreodată ca Paul Anghel să intervină pe lângă Gheorghe Nenciu în favoarea Filocaliei. În plus, nici măcar nu știu dacă cei doi, Anghel și Nenciu, se cunoșteau. Mai mult decât atât, părintele Stăniloae era conștient de pericolul legat de aducerea în discuție a reeditării Filocaliei și, cu siguranță, nu și-ar fi expus un prieten unui asemenea risc. De altfel, vorbind despre anul 1975, nu sunt deloc sigur că Gheorghe Nenciu mai era la Departamentul Cultelor. El a fost în anii șaizeci omul puternic al instituției. Ulterior, puterea lui a scăzut, iar el a plecat de acolo. Și în acest caz, este vorba despre o legendă legată de viața părintelui Stăniloae, care trebuie sa fie luată ca atare. Problematic este doar faptul că ea a depășit granițele limbii române, fiind preluată de Jürgen Henkel într-o carte publicată în limba germană. Nu ar fi prima dată când o legendă legată de viața părintelui Stăniloae, lipsită de orice sens, se internaționalizează, făcând dificilă raportarea la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.

Posibil că apariția unor legende legate de colecția Filocalia a părintelui Stăniloae să nu fie întâmplătoare, ținând seama de impactul pe care opera a avut-o de la bun început asupra cititorilor. După o primă ediție minusculă, apărută în 1946, cu puține exemplare, volumul întâi al Filocaliei părintelui Stăniloae a apărut un an mai târziu, în 1947, într-un tiraj mai mare, epuizându-se imediat. Din acest motiv, părintele Stăniloae a considerat anul 1947 ca fiind începutul tipăririi Filocaliei. A iniția atunci, când teroarea bolșevică devenea realitatea neagră a României, o serie de traduceri din Sfinții Părinți, era un act de curaj excepțional. Dar tocmai acest fapt este esențial. Traducerile erau gândite ca un veritabil program duhovnicesc. În fața înstrăinării, a deznădejdii, a întunericului, nimic nu poate să fie mai folositor omului decât iubirea creștină de ceea ce este frumos și bine plăcut sufletului evlavios, de legătura indisolubilă cu Binele, în forma absolută.  La prima vedere, inițiativa de a publica o colecție de texte patristice, în acel timp al disperării colective, ar părea lipsită de sens. Cu atât mai mult cu cât Filocalia era cunoscută, până atunci, numai în lumea monahală și aceste texte nu părăsiseră aproape niciodată bibliotecile mânăstirilor. În viziunea părintelui Stăniloae, Filocalia se adresa tuturor, fiind un manual de credință și rezistență în fața urgiei timpurilor. Ea era și va fi mereu un vaccin care imunizează eficient împotriva răului, a sălbăticiei și a nepăsării unei societăți ce se definește existenţial prin ateism. Filocalia redă omului un echilibru programatic, un sens al proporțiilor, care devine activ dacă acest om se ancorează, tot existențial, în duhul iubirii dumnezeiești. Textele filocalice apără pe oricine, călugăr sau mirean, de sălbăticia propagandei ateiste, ridicând adevărate ziduri duhovnicești, protectoare și liniștitoare. Cititorul Filocaliei este așezat sub puterea credinței în Iisus Hristos. În „Ortodoxie și românism”, Părintele Stăniloae definește ceea ce este fundamental neamului nostru: pământul strămoșesc și credința ortodoxă. Dacă societatea românească suferea sub teroarea stalinistă, dacă țara fusese oprimată de o ideologie dușmănoasă, atunci trebuia făcut totul pentru apărarea credinței strămoșești. Acest rol, această necesitate este asumată de părintele Stăniloae în 1947 ca rațiune supremă, dincolo de orice risc și de orice dificultate. Filocalia a apărut tocmai din această motivație istorică, tocmai din dorința de a apăra credința ortodoxă, chiar dacă atunci orice acțiune apologetică era pedepsită dur de stăpânire. Multe voci considerau apariția volumul întâi din Filocalia ca fiind o provocare iresponsabilă adusă guvernului bolșevic, care se va răzbuna. Filocalia a fost interzisă. Dacă volumul întâi s-a putut difuza aproape normal, răspândindu-se imediat între oameni, cu volumele următoare a fost din ce în ce mai greu. S-a mai găsit, și aceasta este iarăși o minune adevărată, o tipografie care să publice seria până la volumul patru, dar nu a mai existat nici o legătorie, care să dea forma finală cărților. Sute de exemplare, legate doar sumar, au rămas la Sibiu, răspândite prin podurile și pivnițele rudelor. După ce s-a mutat la București, Părintele Stăniloae nu a mai avut unde să-și păstreze cărțile. Solidaritatea familiei trebuie menționată și cinstită așa cum se cuvine. Ei toți au riscat păstrând cărțile interzise. Și dacă la început se credea că aceasta este doar o soluție provizorie, de moment, acest provizorat s-a prelungit în decenii. Niciodată părintele Stăniloae nu a avut la București o locuință în care să fie loc, măcar minimal, pentru exemplarele din Filocalia, care trebuiau  să mai fie și legate. Dar, chiar și în această formă provizorie, fără copertă, cu hârtia prăfuită de trecerea timpului, ele au circulat mai departe. Îmi amintesc cum bunicul meu le dăruia oricui le cerea. Și dacă la început, în anii `50, erau puțini cei care le cereau, mai târziu, către sfârșitul anilor `60, tot mai mulți ne călcau pragul locuinței din Calea Moșilor, cerând Filocalia. Ne era puțin frică, cărțile erau interzise și difuzarea lor ilegală. Dumnezeu ne-a ajutat și nu s-a întâmplat nimic. Nu se putea ca Dumnezeu să nu ne ajute. Din acest punct de vedere, permisiunea din 1975, de a se publica un volum cinci al seriei, are o semnificație specială. Interzicerea primelor patru volume nu a fost niciodată ridicată oficial. Din punct de vedere legal, seria filocalică era constituită din patru volume interzise si un al cincilea care primea „bun de tipar”, fiind legal. Nu este prima situație absurdă a acelor timpuri. Nu știu motivul pentru care Departamentul Cultelor nu a aprobat reeditarea în condiții civilizate a primelor patru volume. Ar fi fost un gest de logică elementară. Recunosc, nu am vorbit niciodată despre acest lucru cu bunicul meu. Cred că și el și-a pus această întrebare. Până în 1989 s-au tipărit șapte volume din Filocalia. Chiar dacă erau difuzate exclusiv prin magazinul de obiecte bisericești al Patriarhiei, ele au început să circule și și-au împlinit menirea. O mărturie importantă în acest sens este cea a criticului literar Dan C. Mihăilescu. La lumina unei lumânări, când se oprise din nou curentul electric, supraviețuirea spirituală însemna a citi Filocalia. Numai așa sufletul evada, se liniștea, se regenera și avea puterea de a duce calvarul mai departe. În dificilii ani `80 ai secolului trecut, în mijlocul acelei crize teribile, Filocalia își împlinea rolul dorit de părintele Stăniloae. De a apăra conștiința și demnitatea neamului, de a fi pavăză și  îndreptar, marea speranță și certitudinea că Dumnezeu nu ne-a uitat și că ne ocrotește. Până în 1989 au apărut alte șase volume, colecția ajungând la volumul 11. Din păcate, apariția volumului 12 a fost amânată pentru mai târziu. Editura Biblică începuse îngrijirea unei alte colecții de texte patristice. Dar nici o ispită și nici o încercare nu sunt definitive. Acest volum, al doisprezecelea, va apărea după căderea regimului comunist.       

În 1990 s-a discutat imediat despre reeditarea primelor patru volume, cele care nu se publicaseră niciodată într-o formă tipografică definitivă.  Ele au părut într-o primă reeditare la editura „Harisma”, înființată  de Rodion Galeriu, fiul părintelui Galeriu. Această ediție este un simbol al acelor primi ani de libertate și de veritabil pionierat. Se știe, însă, că activitatea editorială este una complicată, care cere o pregătire profesională corespunzătoare în acest domeniu. Volumele din Filocalia apărute după 1990 la editura Harisma sunt expresia unui entuziasm exemplar, dar care nu este susținut de ceea ce ar fi fost necesar pentru ca apariția editorială să fie ireproșabilă. Textul nu era bine corectat, astfel că se strecuraseră multe greșeli de ortografie. S-a greșit la alegerea hârtiei pe care s-au tipărit cărțile. Nu în ultimul rând, posibilitățile de difuzare ale editurii Harisma erau mai mult decât limitate. Cărțile se puteau cumpăra doar la pangarul câtorva biserici din centrul Bucureștiului. Astfel, nu se îndeplinea dorința și intenția părintelui Stăniloae ca Filocalia să devină un fenomen spiritual și cultural de care să profite toți cei dornici de înnoire și de întărire spirituală. Aria de circulație a acestor volume era mai restrânsă decât a celor apărute în anii `70 și `80, sub regim comunist. Din acest motiv, inevitabil, Filocalia a apărut la alte edituri, care aveau experiența necesară în acest domeniu. Totuși, „ediția Harisma” este importantă dintr-un alt motiv. Eram la București în luna februarie 1992. Am fost de față la o discuție pe care bunicul meu, părintele Stăniloae, a avut-o cu părintele Galeriu. Tocmai se discuta publicarea la editura Harisma a unui nou volum din Filocalia. Părintele Stăniloae a mărturisit că și-ar dori pentru primele patru volume, cele apărute la sfârșitul anilor `40, să scrie prefețe noi, considerând că, după mai bine de 40 de ani, o actualizare a prefeței este necesară și inevitabilă. Părintele Galeriu gândea la fel. Cum spuneam, am fost de față la această discuție. S-a vorbit mult, se mai vorbește încă despre acest subiect, despre prefețele diferitelor ediții din Filocalia. Noi, urmașii părintelui Stăniloae, am considerat această discuție din februarie 1992 ca având valoarea unui testament și am respectat indicația primită atunci. Autoritatea unei hotărâri luate împreună de părintele Stăniloae și de părintele Galeriu nu poate să fie vreodată pusă la îndoială și nici contestată.

Am avut o șansă enormă, irepetabilă și nemeritată, de a petrece mulți ani lângă bunicul meu. L-am văzut cum în fiecare dimineață, chiar în cele mai friguroase, se scula devreme, făcea focul în soba de  teracotă, pentru ca noi să ne sculăm în locuința caldă. Apoi, se așeza la biroul său pentru a scrie și a scrie tot mai mult, mai departe, până când o carte era gata. În acele timpuri grele, doar câteva dintre manuscrise, le putem număra pe degete, au văzut lumina tiparului. El a fost convins că aceste cărți vor fi odată publicate. Recunosc, nu împărtășeam atunci certitudinea lui. Nu credeam într-o schimbare atât de radicală a timpurilor și gândurilor. Bunicul meu se ruga pentru noi, dar se ruga și pentru cărțile sale. Iar „ediția omnia”, devenită realitate, este rodul rugăciunilor sale de odinioară.  Părintele Stăniloae și-a extras sensul armoniei din credința în Dumnezeu. La prima vedere, afirmația pare banală. Evident, preotul Dumitru Stăniloae nu avea cum să nu creadă în Dumnezeu. Însă, prin trecerea anilor, recunosc îmi este greu să găsesc o altă persoană care să dovedească un sens similar al dialogului cu Cel de Sus. Bunicul meu își trăgea puterea, și era un om deosebit de puternic, din evidența probată a ajutorului divin pe care-l cerea fără sfială și pentru care mulțumea cu întreg sufletul și trupul. Astfel, teologia se personaliza, zi de zi, într-un șir neîntrerupt de mici sau mari evenimente care dovedeau toate, la unison, prezența dumnezeiască binefăcătoare. Textele traduse în Filocalia devin, în acest context, exemplu concret, depășesc spațiul studiului patristic, dovedind obiectiv că numai cine crede cu superficialitate se teme, este slab și, inevitabil, șovăitor. În virtutea acestei axiome, părintele Stăniloae a fost exemplul inegalabil al unui echilibru dintre normalitate și demnitate, într-o vreme când realitatea politică din România nu putea fi considerată ca normală și demnitatea noastră, a tuturora, era călcată în picioare. A ieșit din închisoare în 1964 și s-a reintegrat în viața de zi cu zi, chiar dacă experiența cotidiană nu oferea nici o perspectivă senină. A scris, dar în același timp s-a străduit să-și apere opera, atât cât a putut atunci. Gândindu-mă acum la toate acestea, nu mă pot opri a nu recunoaște că totul stă sub semnul evident al minunii dumnezeiești, pe care trebuie să știm a o vedea și o înțelege ca atare. Pot, prin colecția Filocalia, descifra un sens în tot ceea ce s-a întâmplat, în acești 70 de ani de la apariția primului volum, de la primul cuvânt tradus de părintele Stăniloae, de la prima sa notă scrisă pe marginea traducerii, până la ediția jubiliară a Filocaliei, apărută acum, care simbolizează strălucitor legătura dintre ceea ce fost și șansa de a fi contemporan cu timpurile prezente.

Prin mila Domnului, anul 2017 se deosebește fundamental de anul 1947. Prin mila Domnului, am scăpat de acei ani ai terorii diabolice, de un sistem politic care refuza incoerent și agramat normalitatea unei trăiri care se fundamentează prin Iisus Hristos, prin speranța în mântuire și viața veșnică, așa cum stă scris la Sfinții Părinți filocalici. Bunicul meu a trăit cu o convingere neșovăielnică imanența unui timp nou. Nu se putea să fie altfel. Cine traduce și comentează textul filocalic are o cunoaștere bazată coerent pe speranță ca singură formă posibilă de viață. Pentru el, interdicția de a publica a fost reală, nedreaptă, dar nu distrugătoare. A răspuns prin puterea de muncă, prin stăruință și încredere în datoria de a mărturisi. În acest context, lipsa de speranță ar fi fost, din punctul său de vedere, ilogică, pentru că el nu a aspirat niciodată către o cunoaștere doar teoretică a lucrurilor și a faptelor. S­-a considerat ca fiind așezat în fața Judecății Dumnezeiești, unde fiecare dă socoteală cu dreptate pentru toate cele făcute, cu gândul și cu fapta. Așa i-a fost posibil, chiar dacă nu neapărat ușor, să accepte meschinăria timpurilor, fără a renunța la ceea ce visa și fără a se schimba. Aș putea, folosind un termen la modă, să-l descriu ca fiind exemplul evident a ceea ce astăzi se cheamă „selfness”. Adică acela care se deosebește de ceilalți datorită forței prin care este capabil  să-și făurească o existență proprie, independentă și inimitabilă, eliberat de apăsarea de a se supune vreunei constrângeri impuse din afară.  

Pentru mine, Filocalia a fost şi va rămâne, cât voi trăi, ceva ce îmi dă putere, zi de zi,  de a merge mai departe, de a încerca să mă păzesc, cât pot, de tot ceea ce este rău și urât și care nu reprezintă duhul filocalic. Nu voi afirma niciodată că trăiesc învățătura filocalică, sunt prea slab pentru așa ceva, dar afirm cu putere și cu sinceritate că merită a trăi și a progresa în învățătura Filocaliei și că admir pe toți care știu, statornici, să sporească duhovnicesc pe scara dumnezeiescului urcuș. Iar în cele din urmă, îndrăznesc să visez că, de undeva de sus, din infinitul Împărăției lui Dumnezeu, părintele Dumitru stă dovadă că trecerea timpului nu este altceva decât urcușul către cele sfinte, concretizat prin speranța rugăciunii unei inimi curate, doritoare de a împlini faptele bune ale sfințeniei.

De la același autor

Ultimele din categorie