Încredinţare că suntem iubiţi de Dumnezeu

Puncte de vedere

Încredinţare că suntem iubiţi de Dumnezeu

    • Încredinţare că suntem iubiţi de Dumnezeu
      Încredinţare că suntem iubiţi de Dumnezeu

      Încredinţare că suntem iubiţi de Dumnezeu

Din această ultimă duminică a lunii aprilie, numită şi „a Sfântului Apostol Toma”, mai înţelegem şi că păcatul ne răneşte pe noi, dar şi pe Hristos. Precum Toma, noi căutăm, în sfintele taine, încredinţare că aceste răni au fost asumate de El şi ne străduim să I le dăm Lui, Celui ce a venit ca, prin rănile Lui, să vindece rănile noastre.

Ne aflăm la sfârşitul lunii aprilie şi se cuvine să tâlcuim şi duminicile acestei luni, precum am procedat cu precedentele, căutând înţelesurile pe care le-ar putea aduce despre cele două taine asupra cărora ne aplecăm îndeosebi în acest an omagial euharistic, cea a spovedaniei şi cea a împărtăşaniei. E o lună cu o încărcătură deosebită întrucât între cele patru duminici se numără şi cea a Sfintei Învieri.

Spre vindecare şi spre desăvârşire

Prima duminică a lui aprilie cel din anul mântuirii 2014 este cea dedicată Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Este un model de pocăinţă şi o încredinţare pentru noi că, indiferent cât de mult am cădea în păcate, nu numai că avem şansa de a ne ridica, ci avem nesmintită chemare către sfinţenie. Femeia aceasta, după 17 ani de continuă desfrânare, a avut o cutremurătoare întâlnire cu puterea lui Dumnezeu care nu a lăsat-o să intre în biserica din Ierusalim unde se afla lemnul Sfintei Cruci. Asta înseamnă că nici noi nu putem gusta din rodul Crucii - euharistia - dacă rămânem în viaţa noastră păcătoasă. Abia când a conştientizat păcatul şi a decis să nu-l mai facă, Maria cea din Alexandria s-a putut apropia şi chiar intra nestingherită în sfântul lăcaş. Aşa se cuvine să ne apropiem şi noi de scaunul de spovedanie, asumându-ne păcatele şi având dorinţa de a îndrepta viaţa noastră, de a nu le mai repeta. Dacă suntem oneşti şi atenţi la ceea ce se întâmplă cu noi, vom putea sesiza semnele neputinţei noastre de a înainta în adâncul nostru, către altarul din inimă. Păcatul ne desparte nu doar de Dumnezeu, ci şi de noi înşine, întrucât Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru. Străini suntem - rătăcind pe pământ şi prin propria noastră viaţă - atunci când nu căutăm a fi cu Dumnezeu. Spovedania este tocmai această şansă a întoarcerii spre El şi, implicit, spre noi înşine.

În viaţa acestei sfinte aleasă ca model de îndreptare pentru tot creştinul, găsim relatate doar două momente în care s-a împărtăşit: prima dată la nici 24 de ore de când s-a hotărât să se pocăiască şi să treacă Iordanul spre a trăi tot restul vieţii în pustie, iar a doua oară spre sfârşitul vieţii, a celor aproximativ 47 de ani petrecuţi fără a vedea nici un chip de om, ci doar pe călugărul Zosima, cel ce a şi cuminecat-o şi căruia i-a relatat viaţa şi nevoinţele sale. Sunt, cumva, două împărtăşiri în situaţii extreme. Prima dintre ele s-a acordat foarte repede nu doar pentru pocăinţa ei puternică, ci mai ales pentru că urma să meargă în pustie şi avea nevoie de această întărire în luptele cu diavolul. Nu ştim dacă a mai fost sau va mai fi un astfel de caz, o împărtăşire acordată la un timp atât de scurt după o întoarcere din păcate atât de grele. După cum şi ultima împărtăşanie este acordată Sfintei Maria Egipteanca într-o situaţie „extremă”, atunci când ea nu doar fusese curăţită de păcate şi de patimile grele, ci şi ajunsese pe culmile sfinţeniei (levita când se ruga, trecea Iordanul ca pe uscat, ştia Scripturile fără să fi auzit sau citit nimic din ele etc.). Înţelesurile acestor două împărtăşiri ar fi că şi cel ce se luptă cu păcatele şi cel cu viaţă sfântă, cât încă sunt în trup, au nevoie de euharistie. Între aceste două situaţii (să le numim) extreme ne plasăm şi noi - ca un punct pe segmentul delimitat de aceste „capete”, mai aproape de unul sau de altul dintre ele -, atunci când primim binecuvântarea de a ne împărtăşi. Fie că ne este de trebuinţă spre a lupta cu păcatele, fie că este spre o mai deplină unire cu Hristos Domnul, întru desăvârşire, nimeni nu poate spune că nu are nevoie de Trupul şi Sângele Domnului. Dar toate se fac cu multă rânduială, în ascultare de duhovnic şi cu pregătirea adecvată unei astfel de întâlniri cu dumnezeieştile taine.

Nu o „rezolvare” magică a problemelor noastre

În Duminica Floriilor învăţăm că a-L primi pe Domnul în Ierusalimul fiinţei noastre (adică şi euharistic) nu se poate decât lepădând pe omul cel vechi (faptul că îşi puneau hainele pe jos în calea Sa) şi lucrând virtuţile bineplăcute Lui (stâlpările pe care le ţineau în mâini). De asemenea, Îl putem primi doar ca Mântuitor, căci aşa Îl numeau, acum două mii de ani, cei ce strigau: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9). Mântuitor, adică Eliberator - Cel ce ne scoate din robia păcatului. De unde înţelegem că în taina spovedaniei sau în cea a împărtăşaniei intrăm într-o relaţie personală cu Dumnezeu, prin Fiul Său. Acest aspect este foarte important şi trebuie să insistăm asupra lui, mai ales în condiţiile în care, şi sub influenţa unor spiritualităţi panteiste, creştinul are tendinţa de a vedea în cele două taine o „rezolvare” magică a problemelor sale, nu o legătură personală cu Cel ce îi vindecă. Primirea Domnului în viaţa noastră nu poate fi fără de cutremur („toată cetatea s-a cutremurat” - Matei 21, 10). El vine să ne cureţe de tot ceea ce este rău în fiinţa şi în viaţa noastră, cum s-a întâmplat ulterior intrării Sale în Ierusalim. Alungarea celor ce vindeau şi cumpărau în templu, răsturnarea meselor schimbătorilor de bani şi a scaunelor celor ce vindeau porumbei (cf. Matei 21, 12) înseamnă o curăţire a noastră de toată mentalitatea lumească, de modul trupesc de a trăi. Din „peşteră de tâlhari” El face cu adevărat o „casă de rugăciune” (Matei 21, 13), adică în loc de a mai convieţui cu demonii care ne tâlhăresc, avem şansa de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Drept e că, adesea, deşi spovediţi şi împărtăşiţi, noi Îl răstignim iarăşi, precum evreii care, după ce I-au adus osanale, L-au dat apoi la moarte, influenţaţi de mai-marii lor (şi, de fapt, de satana cel ce i-a inspirat spre aceasta). Dar şansa de a pune din nou început bun rămâne intactă, prin mila Celui ce este multmilostiv, îndelung răbdător şi iubitor de oameni. Un alt lucru demn de remarcat, în acest context, este că, după intrarea triumfală în Ierusalim, Domnul se retrage în Betania, nu rămâne acolo peste noapte. Ceea ce ar putea însemna că El nu vine să împărăţească în sensul lumesc al cuvântului, adică să ne stăpânească şi să ne dirijeze ca pe nişte roboţei, ci vine să ne elibereze şi să ne redea demnitatea de fii de împărat, spre a ne îndumnezei.

Demnitatea trupului omenesc

Învierea Domnului înseamnă şi restaurarea legăturii fireşti dintre sufletul şi trupul omenesc. Căderea primilor oameni a adus această ruptură, această continuă tensiune între suflet şi trup, care culminează cu moartea, adică separarea lor provizorie. Trupul este bună slugă, dar rău stăpân, ne învaţă Părinţii Bisericii. Această reaşezare a ordinii fireşti între suflet şi trup de către Domnul a adus şi o redobândire a adevăratei demnităţi de către acesta din urmă. Despre suflet ca fiind nemuritor vorbeau până şi păgânii (mai ales în Grecia antică). Dar trupul, adesea era considerat ca fiind ceva rău sau ca mormânt pentru suflet. Or, Învierea aduce această mare noutate a unui altfel de trup - unul care nu are nevoie de mâncare, care nu oboseşte, care este atât de spiritualizat încât poate trece prin uşile încuiate. De aceea creştinismul pune accent pe grija pentru trup, dar nu o grijă spre a-i împlini poftele, ci una spre a-l curăţi şi înnoi, spre a-l reorienta spre cele de sus. În spovedanie sau în actul pocăinţei omul primeşte întotdeauna (sau are nevoie) de un canon care să fie făcut şi în trup. Pentru că şi împărtăşirea cu sfintele taine se face în trupul nostru, în mod concret, material, sub chipul pâinii şi al vinului. Dacă lucrarea de îndreptare nu se face şi în trupul nostru, în chip văzut, suntem în înşelare. Când vorbim despre „mântuirea sufletului” o facem nu spre a arăta că trupul nu are nevoie de mântuire, ci că el este chemat să slujească unui suflet care, la rându-i, se străduieşte să slujească lui Dumnezeu.

Rănile noastre, rănile Lui

Faptul că Mântuitorul a înviat cu trupul pe care, astfel, l-a restaurat, nu înseamnă că a şi şters orice semn al vieţuirii acestuia de dinainte de a fi pus în mormânt. Semnele rămase după rănirea mâinilor Sale şi a coastei pot fi arătate apostolilor, spre a se încredinţa (mai întâi celor zece, apoi şi lui Toma). Asta înseamnă că şi noi, vindecaţi fiind prin spovedanie şi împărtăşanie, vom mai păstra semnele păcatelor care ne-au rănit, dar ele nu vor fi spre a ne aduce continuă suferinţă, ci spre a se arăta slava lui Dumnezeu care a lucrat în noi şi ne-a scos din cele ale întunericului. Ele rămân, cumva, parte din identitatea noastră, precum Sf. Ap. Pavel încă se mai numea pe sine, chiar şi după mulţii ani de misiune printre neamuri, ca fiind un fost prigonitor al Bisericii. Din această ultimă duminică a lunii aprilie, numită şi „a Sfântului Apostol Toma”, mai înţelegem şi că păcatul ne răneşte pe noi, dar şi pe Hristos. Precum Toma, noi căutăm, în sfintele taine, încredinţare că aceste răni au fost asumate de El şi ne străduim să I le dăm Lui, Celui ce a venit ca, prin rănile Lui, să vindece rănile noastre. Abia când ne convingem că El ne iubeşte atât de mult încât Îşi asumă toată rana produsă în noi de păcat, atunci exclamăm, o dată cu Toma, plini de uimire şi de recunoştinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.