În duminica a cincea din perioada pascală, numită a Samarinencii, Sfânta Biserică, prin pericopa evanghelică citită la dumnezeiasca liturghie, ne amintește de întâlnirea Mântuitorului Hristos cu femeia samarineană la fântâna lui Iacob. Neținând seama de apartenența ei la un neam detestat  de evrei, de faptul că se complăcuse într-o viață de promiscuitate – se căsătorise de cinci ori, trăind acum nelegitim cu un al șaselea bărbat – Hristos, Preaînțelegătorul și Desăvârșitul Duhovnic, a tămăduit-o de adânca dezordine sentimentală, ce i-a marcat viața în mod nefericit.

De aceea textul dumnezeieștii evanghelii ne oferă un îndreptățit prilej de a medita asupra importanței fidelității în familie și asupra gravităţii păcatului nestatorniciei în iubirea conjugală, îndeosebi în contemporaneitate, când pe cei căsătoriți îi „asediază” încontinuu nenumărate primejdii, unele parcă într-adins create în vederea distrugerii familiei creștine. Percepte, instituții şi așezăminte foarte bine statornicite în matca lor de sute de ani sunt date peste cap. Se pun sub semnul întrebării valori socotite veșnice până nu demult. În iureșul acesta amețitor, printre realitățile cărora nu li se acordă valoarea şi atenția meritate, se găseşte şi familia. Auzim arareori vorbindu-se de familie, în schimb se pomeneşte mereu de „cuplu”: alcătuit din persoane de sexe diferite sau din persoane de același sex, socotite legitime, în virtutea „drepturilor omului”. Familia, ca instituție sfântă, întemeiată de Dumnezeu în Rai, se vede supusă astăzi la inimaginabile presiuni și umilințe. Odată cu sporirea independenței şi a libertății familiale pe plan intim, așa cum se manifestă acestea în multe căsnicii astăzi, familia în sine devine extraordinar de vulnerabilă. Consecința reprobabilă o reprezintă, într-o asemenea situație, desigur, degenerarea relațiilor conjugale.

Învățătura Sfintei noastre Biserici arată că încălcarea fidelității conjugale de către unul dintre soți, păcat numit și adulter, este o faptă foarte gravă având consecințe devastatoare pentru familia creștină. Încă din antichitate, societatea omenească a condamnat această scădere cu multă vehemență. Bunăoară, împăratul August, într-una din legile emise, declara adulterul drept o crimă socială, iar pe făptași îi osândea la exil. Mai târziu, pentru adulter oamenii primeau pedeapsa cu moartea. Sancţionarea păcatului respectiv a deținut un loc important și în legislația împăraților creștini. De exemplu, Sfântul Constantin cel Mare a înăsprit pedepsirea infidelității conjugale: soțul dovedit ca adulter era exilat sau chiar condamnat la moarte, iar complicele său urma să fie omorât prin decapitare ori ardere. Adeseori m-am întrebat cum ar fi posibilă aplicarea ăstor legi în zilele noastre, când infidelitatea conjugală a devenit o chestiune de bon ton pentru mulți din cei căsătoriți. Viața de familie a ajuns astăzi sub constrângerea omniprezentă a teluricului, a plăcerilor ieftine, a dezordinii. De aceea dragostea, fidelitatea, responsabilitatea, respectul, întrajutorarea, jertfelnicia se află mereu sub asediul aproximării și devalorizării necruțătoare. Dacă în familie se trece destul de ușor peste anumite scăderi, neînțelegeri, tensiuni, se pare că infidelitatea constituie una din cele mai traumatizante trăiri din viața cuplului, încât poate fi socotită un fenomen nefericit, producând frecvent scindarea iremediabilă a relației.

Sfânta Scriptură se proclamă ferm în privința adulterului, de la porunca a șaptea din Decalog până la învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. Atât în Predica de pe munte (Matei 5, 31-32), cât și în convorbirea avută cu fariseii despre legătura dintre soți (Matei 19), Mântuitorul Hristos arată că oricine va lăsa pe femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, acela îi dă prilej la desfrânare (Matei 5, 31). Pe lângă faptul că infidelitatea conjugală creează nenumărate dezbinări sociale, ea provoacă și o ruptură sufletească între soț și soție, care, în lipsa remedierii rapide și profunde, duce la distrugerea căsniciei. Vasăzică scindarea căsătoriei din motive de adulter nu reprezintă o poruncă pentru cel nevinovat. Clemența Domnului față de femeia prinsă în flagrant o arată limpede. De aceea Sfinții Părinți recomandă să se caute îndreptarea celui căzut prin hotărârea lui de a nu-şi repeta greșeala. 

Canoanele Bisericii confirmă gravitatea infidelității conjugale prin asprimea penitenței la care îi cheamă pe cei căzuţi astfel. Există unele clauze, bunăoară, ce prevăd chiar excomunicări pentru cazuri de adulter, atât ca pedeapsă, dar și ca mijloc de conștientizare a penitentului asupra gravității faptei sale.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „adulterul este un mare păcat, o gravă încălcare a voii și Legii lui Dumnezeu, el este întotdeauna preadesfrânare, abatere de Lege, lăcomie și hoție; este furt, neascultare față de Dumnezeu și împreună lucrare cu diavolul”. Adulterul necinstește trupul, făptura lui Dumnezeu, mădular al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt, sluțește și deformează natura umană, desfigurând până și natura virtuților – dragostea – și-l coboară pe om într-o viață de promiscuitate. Adulterul constituie un păcat care se introduce acolo unde a domnit harul, distrugând esența tainică a căsătoriei. Dar tot Sfântul Părinte recomandă reculegerea imediată, curățarea sufletului în baia lacrimilor de remușcare și frângerea inimii prin Taina Spovedaniei, rugăciune stăruitoare și, îndeosebi, urârea păcatului săvârșit și hotărârea nestrămutată de a nu se mai întoarce la el.