Jelui-m-aş şi... am cui! Iată sursa chinului

Puncte de vedere

Jelui-m-aş şi... am cui! Iată sursa chinului

    • Jelui-m-aş şi... am cui! Iată sursa chinului
      Foto: Claudiu Pântea

      Foto: Claudiu Pântea

Nu este prima dată când sesizez, nu fără un pic de mâhnire, la persoane tinere, cu performanţe profesionale remarcabile, cu incontestabile calităţi umane, cărora le pasă, realmente, de starea Bisericii sau a acestei ţări, că se complac în paralizante lamentaţii. Dacă ei se cantonează în astfel de atitudini, ce pretenţii mai putem avea în a schimba mentalitatea acestui popor pe care-l dorim a fi scos din sfera victimizării şi a scenariilor fataliste, ori din logica lui „să moară şi capra vecinului”? Din păcate există, după cum arată audienţele, un public numeros, care este mai degrabă predispus să asculte astfel de „jelanii”, decât să ia aminte la – mai puţinele – exemple ale celor care aleg să se implice, înainte de a se grăbi să critice ceva.

Două abordări jurnalistice în presa recentă, două viziuni oarecum diferite asupra religiei/ credinţei, dar o paradigmatică convergenţă în modul de a problematiza.

Prima dintre ele aparţine unuia dintre cei mai buni oameni de presă din Iaşi, de care mă leagă faptul că am ucenicit, împreună, la o aceeaşi „şcoală de jurnalism”. Dânsul evocă, într-un articol recent, trei momente din viaţa personală. În primul dintre ele se declară, pe bună dreptate, scandalizat de faptul că,la ora de religie, pe când era în clasa I, fetiţa ar fi fost învăţată că există în jurul ei draci nevăzuţi, care-i „pot face rău” dacă nu este cuminte; ba chiar este învăţată că aceştia ne pot „pune la fiert într-un cazan”. Nu ia atitudine însă, cum mă aşteptam, ba mai mult: acceptă, resemnat, fără a discuta deloc cu profesoara în cauză, chiar şi alte situaţii ulterioare în care fetiţa era „surescitată” de unele informaţii transmise, din câte înţeleg, nu tocmai în duhul creştinismului luminos al iubirii şi al bucuriei, şi nici măcar respectând unele cerinţe de ordin psihopedagogic.

Din al doilea moment, evocat în acelaşi articol, aflăm faptul că, după mai multă vreme, soţia autorului a ales să meargă la spovedit chiar la un părinte călugăr de la catedrala mitropolitană, care i-ar fi recomandat să renunţe la internet, televizor, celular etc., fiindcă toate acestea ar fi... dracul! Presupunând că lucrurile au decurs întocmai, e greu de înţeles de ce ar merge cineva la spovedanie la un călugăr – „direct sus”, ca să citez –, acolo unde exigenţele duhovniceşti sunt cu totul altele decât cele ale unui preot de parohie. Un călugăr nu are nevoie de a fi conectat „mediatic” la realitatea înconjurătoare şi poate recomanda asta şi ucenicilor săi. E dreptul lui de a (nu) se raporta astfel la lume. Dar şi noi avem dreptul de a căuta un duhovnic mai pe măsura noastră. În plus: faptul că un duhovnic are un anumit profil, nu înseamnă că toţi sunt traşi la indigo.

La aceste două experienţe, mai vechiul meu coleg de presă adaugă şi faptul că a fost nevoit să stea, o dată, din pricina noroiului de afară, desculţ într-o biserică şi că a înţeles, astfel, de ce erau prezente acolo doar persoane în vârstă, tinerii nefiind în stare de o asemenea „penitenţă”. Nu cred că este un secret pentru nimeni că în biserici se intră, totuşi, în general, încălţat (spre deosebire de cei ce păşesc, spre exemplu, într-o moschee, unde este obligatoriu să intri desculţ). După cum nu trebuie să fie cercetate prea multe biserici din Iaşi spre a constata că tinerii sunt prezenţi într-un număr semnificativ, mai ales din rândul studenţilor.

De ce am evocat aceste mărturii ale unui om de a cărui onestitate, umană sau profesională, nu m-am îndoit niciodată? Pentru că, pe baza acestor „păţanii”, dânsul vine cu o „constatare generală”: Biserica Ortodoxă „suferă de ani buni de o gravă lipsă de reformă, una de adaptare cât de cât la societatea modernă în care trăim, de adecvare la viaţa de zi cu zi a celor cărora i se adresează în fond, fie ei bătrâni, dar mai ales tineri”. Să presupunem că lucrurile stau exact aşa, în toate bisericile din BOR şi că toate experienţele elevilor de la ora de religie sau ale celor ce calcă într-un lăcaş de cult sunt fix în nota celor trei episoade amintite mai sus. Problema e ce facem noi pentru a schimba astfel de lucruri? Nu luăm atitudine în faţa profesoarei de religie, nu căutăm să vedem ce mai este dincolo de primul duhovnic sub al cărui epitrahil ne-am grăbit să îngenunchem, nu cercetăm şi alte lăcaşuri de cult decât cele care ne ies în cale pe drumuri noroioase. Atunci? Ce aşteptări putem avea? La ce ajută să ne exprimăm public consternarea, înainte de a încerca, măcar, să îndreptăm ce se poate îndrepta, înainte de a insista, măcar un timp, în a căuta să ne împlinim acele nevoi spirituale profunde, căutând persoane şi locuri cu care să rezonăm? Când suntem ispitiţi să ne plângem de lucrurile ce nu ne convin, n-ar strica să ne (re)amintim că noi suntem parte din Biserică şi că avem şi dreptul, şi datoria de a ne implica.

Un alt tip de abordare pe probleme de viaţă bisericească îi este caracteristică unui jurnalist ataşat, inclusiv la nivel declarativ, credinţei creştine şi Bisericii Ortodoxe Române, din care face parte (are, spre exemplu, admirabile contribuţii în aducerea la lumina tiparului a lucrării Rugului Aprins). Dar simte, sistematic, nevoia să-şi asume statutul de „intelectual care se respectă” şi care „nu poate trece cu vederea nici adevărurile perene, de ordin duhovnicesc/ spiritual, dar nici adevărurile iminente, terestre”. Consideră că nu trebuie să se „subordoneze precum un pilot automat ordinelor şi poziţionărilor” transmise de ierarhia Bisericii. Foarte bine, până aici. Numai că din dorinţa de a fi, pe orice subiect public, şi... „puţin critic”, ajunge să scape afirmaţii de genul: Biserica trebuie să-şi asume legislaţia în vigoare şi să nu mai umble cu tertipuri. O simplă înscriere pe o foaie de hârtie nu este un capăt de ţară. Oamenii nu pot fi trataţi ca o turmă, paușal. Este dreptul fiecăruia să refuze să participe la orele în care învaţă despre Dumnezeu, adică despre ceea ce este mai profund în această lume şi în noi”. Or, s-a văzut, din toată tevatura stârnită la nivel naţional, că a fost, cu adevărat, „un capăt de ţară” să pui pe drumuri peste 90% dintre părinţii elevilor care vor să urmeze ora de religie, în loc să oferi dreptul, cum era înainte, minorităţii să refuze această disciplină. Nemaivorbind că în pasajul citat se insinuează, pe nedrept, că Biserica s-ar fi opus, de fapt, până acum, exercitării acestui drept al „fiecăruia de a refuza”. Se înţelege că sunt multe de criticat în viaţa bisericească, în componenta sa umană, instituţională, dar de ce ne vine aşa de greu să acceptăm că sunt şi aspecte punctuale asupra cărora nu pot să planeze nici un fel de umbre? De ce să vânăm neputinţe şi greşeli până şi acolo unde nu sunt? Ba chiar acolo unde argumentele cad fie şi la o simplă evaluare logică? Eu cred că până şi „criticul de serviciu” îşi poate permite să şomeze, uneori.

Nu este prima dată când sesizez, nu fără un pic de mâhnire, la persoane tinere, cu performanţe profesionale remarcabile, cu incontestabile calităţi umane, cărora le pasă, realmente, de starea Bisericii sau a acestei ţări, că se complac în paralizante lamentaţii. Dacă ei se cantonează în astfel de atitudini, ce pretenţii mai putem avea în a schimba mentalitatea acestui popor pe care-l dorim a fi scos din sfera victimizării şi a scenariilor fataliste, ori din logica lui „să moară şi capra vecinului”? Din păcate există, după cum arată audienţele, un public numeros, care este mai degrabă predispus să asculte astfel de „jelanii”, decât să ia aminte la – mai puţinele – exemple ale celor care aleg să se implice, înainte de a se grăbi să critice ceva. Poate-mi veţi spune că Hristos Însuşi, acum două milenii, a evidenţiat această ingrată condiţie umană în afirmaţia neechivocă: „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33). Dar El nu s-a oprit la această constatare, ci a continuat: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Când vom pătrunde sensul acestor cuvinte şi le vom aplica în viaţa noastră până la ultimele lor consecinţe, vom deveni, cu adevărat, stăpâni peste viaţa noastră, eliberându-ne de astfel de chinuitoare şi neproductive lamentaţii.