Problema sfârşitului lumii este şi va fi întotdeauna una de căpătâi pentru omenire. Nici măcar acum, în epoca unui progres tehnologic fără precedent, a tendinţei omului de a se încrede mai mult în descoperirile ştiinţei decât în revelaţia biblică, nu s-au curmat preocupările de ordin eshatologic. În creştinism, este limpede că nu se poate vorbi despre o dată anume la care lumea, aşa cum o ştim acum, nu va mai exista (când vor fi „cer nou şi pământ nou”). Dar se vorbeşte despre anumite semne premergătoare celei de a doua veniri a Fiului lui Dumnezeu (şi nu mă refer aici la cei care o fac într-un mod obsesiv şi isteric). Mai mult, avem chiar o descriere foarte precisă asupra modului în care va decurge Judecata finală, în cuvinte aparţinând chiar Domnului şi care sunt consemnate ca atare în pericopa lecturată în toate bisericile ortodoxe cu o săptămână înainte de Postul Mare – recomand a se (re)citi pasajul de la Matei 25, 31-46, înainte de a continua parcurgerea acestui articol. Sunt cel puţin trei nedumeriri pe care le poate isca în mintea noastră acest text evanghelic lecturat în Duminica numită a Înfricoşătoarei Judecăţi:

1) Cum se împacă atitudinea tranşantă a Mântuitorului – „veniţi binecuvântaţii...”; „duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor...” – cu tradiţia patristică ce ne vorbeşte despre Rai ca despre disponibilitatea noastră de a primi iubirea lui Dumnezeu şi despre iad ca fiind consecinţa refuzului de a primi această iubire? 2) Dacă ceea ce contează la Judecata finală sunt doar faptele milei trupeşti – să fii milostiv cu cel străin, cu cel gol, cu cel flămând etc. – înseamnă, oare, că nu are nici o importanţă ce credinţă mărturiseşti, că e totuna dacă eşti creştin, musulman, budist etc. ori chiar fără o religie anume? 3) Să înţelegem, din dialogul Împăratului cu cei de-a dreapta şi cu cei de-a stânga, că poţi face un soi de comerţ cu Dumnezeu: tu oferi ceva – ai grijă de El (adică de cel aflat în lipsuri şi necazuri) şi primeşti ceva – adică devii moştenitor al Împărăţiei; iar dacă nu faci aceasta, primeşti o pedeapsă – eşti alungat în „focul gătit diavolului şi îngerilor lui”? Sunt întrebări care corespund unor frământări esenţiale, de strictă actualitate, de aceea, zic eu, se merită a insista asupra unor posibile răspunsuri. Să le abordăm în ordine.

Mai întâi, cu privire la faptul că nu ar conta răspunsul pozitiv sau refuzul nostru vizavi de iubirea lui Dumnezeu, El fiind singurul care judecă şi decide, noi fiind doar mutaţi, precum piesele pe o tablă de şah, de-a dreapta sau de-a stânga Sa. Oare aşa să fie? Fragmentul scripturistic amintit mai sus (sper că l-aţi citit, între timp) ne spune că omenirea va fi împărţită în două, precum desparte păstorul oile de capre. Nu zice că desparte unele oi de alte oi, ci pe oi de capre. Sunt animale diferite şi ca înfăţişare şi ca manifestare. Deci noi, la momentul separării unii de alţii, avem deja o anumită înfăţişare şi o anumită manifestare, consecinţă a unor opţiuni: deja am ales să fim „oi” sau „capre”. Oile sunt animale blânde, docile, ce rămân unele lângă altele (în zilele caniculare, spre exemplu, îşi fac umbră una alteia) şi care ascultă de cel ce le păstoreşte. De aici şi expresia: spirit de turmă care, înainte de uzualele nuanţe peiorative, însemna a fi împreună cu ceilalţi, într-o comunitate care urmează unui lider. Caprele, pe de altă parte, sunt animale care nu obişnuiesc să stea unele lângă altele, sunt extrem de independente, uneori fiecare având o altă direcţie. În plus, nu prea ascultă de păstor, fiind greu să le ţii adunate împreună...

Ideea este că, până să ajungem la momentul Judecăţii de Apoi, noi am ales ce să devenim: „oi” sau „capre”! Nu Împăratul ne va face una sau cealaltă, ci noi vom fi făcut deja acea alegere a acceptării (şi punerii în lucrare) a iubirii lui Dumnezeu, respectiv a refuzului iubirii (respectiv a izolării într-un egoism feroce). Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie la această pericopă evanghelică, o spune tranşant: noi singuri am ales deja să fim într-o parte sau alta! Dumnezeu nu face – cumva – decât să constate (deşi El şi judecă, scoate la iveală din noi şi ceea ce nu ne convine sau ascundem despre noi). Domnul constată, astfel, ceea ce este cu noi şi ne separă ca să nu mai fie o amestecare precum în timpul vieţii pământeşti, când locuiesc laolaltă şi buni şi răi, şi oameni virtuoşi şi criminali, şi cei cinstiţi şi hoţii şamd. Nu va mai îngădui Dumnezeu ca să sufere drepţii lui, adică cei care s-au îndreptat pe calea jertfelnică a iubirii, ci le va da ca moştenire Împărăţia cerurilor, gătită pentru om încă „de la întemeierea lumii”. Pe de altă parte, focul cel veşnic (în care merg „caprele”) nu e pregătit „de la întemeierea lumii”, ci este gătit „diavolului şi îngerilor lui”, adică celor ce sunt îngăduiţi să existe, chiar dacă au ales să nu mai fie cu Dumnezeu-Creatorul, dorind să fie de sine stătători. Dumnezeu respectă alegerile noastre: când spune „veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu”, e ca şi cum ar spune: „apropiaţi-vă, voi aţi ales aşa, îndrăzniţi”; în timp ce expresia: „duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor...”, poate fi echivalată cu: „aţi ales altceva decât iubirea, duceţi-vă, sunteţi liberi să nu fiţi cu Mine, Eu nu ţin pe nimeni cu forţa”.

Dumnezeu, Cel asupra Căruia ne aplecăm

Pe faptul că la Judecata de Apoi se cer doar fapte de milostenie faţă de cel gol, flămând, bolnav etc., s-a fondat, teologic, ideea că un creştin poate coopera cu cel ce nu are o aceeaşi credinţă cu a sa, în plan filantropic (ca să nu mai spun că de aici reiese şi că subiectul milosteniei noastre este orice om, indiferent de confesiunea sa; sunt consemnate chiar şi minuni săvârşite de către Dumnezeu, prin sfinţi, pentru – spre exemplu – musulmani). Dar între aceasta şi relativizarea importanţei de a mărturisi şi trăi în credinţa cea adevărată în Dumnezeu, nu există cale de trecere. Despre Cine se spune că va veni „întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El”? Despre Fiul Omului. Cine este Fiul Omului? Unul singur: Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul, Cel ce se numeşte pe Sine aşa pentru că Şi-a asumat firea noastră omenească, s-a întrupat. Înaintea Lui „se vor aduna toate neamurile”, indiferent de epoca în care au trăit şi de credinţa practicată în timpul vieţii pământeşti. Nu ne este de folos a cunoaşte cum va judeca El atunci un sclav sau un filosof din antichitate, care nu aveau de unde să ştie de Hristos (deşi despre situaţii de genul acesta vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când învaţă: „când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” - Romani 2, 14-16). Dar important pentru noi este să înţelegem că vom merge înaintea lui Hristos şi să ne străduim să ne pregătim pentru această întâlnire (sau Judecată) acum, de a-L cunoaşte la modul real aici, ca să ne putem regăsi întru El şi întru ale Sale şi ai Săi.

La a treia nedumerire, născută din acest aparent negoţ cu Dumnezeu, se poate răspunde aşa: faptul că suntem evaluaţi prin prisma binelui făcut sau nu (a unei dovezi minimale de iubire) faţă de cei mai necăjiţi decât noi înseamnă că El vine şi cere milă de la noi („milă voiesc, iar nu jertfă” – Matei 12, 7), că El se smereşte pe Sine înaintea noastră, El este cerşetorul, El este săracul, El este cel înfrigurat sau flămând, El este bolnavul şi întemniţatul, El se pune mult mai jos decât noi, astfel încât noi să nu avem nici un cuvânt de îndreptăţire, cum că n-am putut să facem ceva din porunca Lui. Că dacă se punea mai sus decât noi, am fi spus că noi nu putem să ne ridicăm la acea măsură, că n-avem putere. Dar dacă e mai jos decât noi (prin „aceşti prea mici” pe care-i întâlnim în viaţă)... atunci ce este mai firesc şi mai simplu decât să te apleci, să te cobori?! Asta nu cere efort, ci doar bunăvoinţa de a te apleca asupra celuilalt, cu iubire milostivă. Să nu uităm că Hristos Domnul se smereşte pe Sine până când devine accesibil tuturor credincioşilor Săi, sub forma văzută a pâinii şi a vinului care devin sfântul Său trup şi sfântul Său sânge. Doar dacă e cineva în comă sau, din alte motive medicale, nu poate bea sau mânca, să nu se poatăapropia de sfintele taine (dar acestea sunt cazuri rare). În rest, dacă e cu pregătire şi cu binecuvântare de la duhovnic, orice credincios are acces la Hristos euharistic, chiar şi fără adânci cunoştinţe dogmatice, chiar şi fără a fi dobândit daruri duhovniceşti precum rugăciunea neîncetată.

Aşadar, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne cheamă pe toţi la o întâlnire ca de nuntă. Noi putem alege să fim cu El şi să ne împărtăşim de iubirea Lui sau putem refuza această chemare şi să trăim în obositoarea ardere a egoismului hedonist, a izolării încrâncenate, a urii viscerale... Iar Dumnezeu nu este vreo entitate abstractă – Absolutul, Marele Anonim, Arhitectul, Fiinţa şcl., ci este Domnul Iisus Hristos, născut, „mai înainte de toţi vecii”, din Dumnezeu Tatăl, dar şi persoana istorică, născută din Fecioara Maria, acum aproximativ două mii de ani. El este Cel Care ne-a înzestrat cu multe daruri şi tot El vine să cerşească de la noi cele ce sunt, în fapt, ale Sale. Gestul nostru de a dărui - din darul Său - e unul mântuitor, e un exerciţiu prin care ne „antrenăm” să devenim şi noi ca El: adică dumnezei după har. De aceea şi spunem la Sfânta Liturghie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”.