Lumina nepieritoare a Crăciunului

Cuvântul a devenit Om. Într-o iesle umilă, departe de aroganţa mărginirii în care trăim, uitând mereu darul vieţii veşnice pe care ni L-a hărăzit El. Lumina i-a călăuzit pe magi, i-a îndrumat să ocolească răul. În acea noapte a Miracolului, lumina întregului firmament s-a concentrat în steaua care strălucea „ca o taină mare”, vestind întregii omeniri că domnia morţii a luat sfârşit. Începea o altă eră, o eră a iubirii, a generozităţii, a bucuriei. Dragostea nemărginită a Creatorului s-a smerit luând chip omenesc, pentru ca să cureţe umanitatea de păcatul căreia necugetarea ei îi deschisese drum în mijlocul nostru.

Binecunoscutul teolog Karl Rahner vorbeşte în opera sa despre „durerea arzătoare a lipsei de veşnicie” ce ne însoţeşte viaţa, numind-o o melancolie de care nu ne putem elibera. Este consecinţa încercării de a explica viaţa fără elementul spirit şi de a o reduce la fenomene materiale, vizibile.

Chiar limitându-ne la o concepţie riguros materialistă, trebuie admis că această încercare a dat greş. Pentru că, între timp, se recunoaşte din ce în ce mai des că adevărul asupra omului nu poate fi explicat cantitativ, după cum s-a susţinut multă vreme.

Fizicianul specialist în fizică nucleară, colaborator al marelui Heisenberg şi purtător al premiului Nobel alternativ, Hans Peter Dürr, afirmă că materia, aşa cum a fost ea definită, nici nu există. Mulţi oameni, spune el, îl vor compătimi pentru că vreme de 50 de ani s-a ocupat de ceva ce nici nu există: „Totuşi, n-a fost chiar de pomană. Aceasta mi-a schimbat imaginea despre lume”. Iar biologul Christian Kummer, profesor de Filozofia materiei la Universitatea din München, recunoaşte că „tot ceea ce trăieşte constituie un număr prea mare pentru a putea fi reprezentat prin modele mecanice, de care însă avem nevoie”.

Ne-am închinat mereu certitudinilor obiective, ale ştiinţei. Dar iată, unele au fost infirmate în timp. Altele, dimpotrivă, au primit confirmarea. De curând, în sprijinul teoriei relativităţii a lui Einstein, pusă uneori sub semnul întrebării, s-au adunat noi date care dovedesc curbura spaţiului-timp, conform cercetărilor unui satelit NASA.

Încă în 1929, astronomul Edwin Hubble a dovedit că universul nu se micşorează, aşa cum s-ar fi putut deduce din teoria gravitaţională, dimpotrivă, el creşte. De câteva miliarde de ani, el creşte continuu cu viteză mărită. Cosmologii au dat diferite explicaţii, printre care cea mai răspândită este cea a Energiei Întunecate, o forţă misterioasă, care nu a fost încă direct observată şi care acţionează contrar gravitaţiei. Şi aşa mai departe… Totuşi, n-ar fi exclus ca odată şi odată să apară alte fapte, care încă n-au putut fi cercetate, care să infirme datele pe care azi le considerăm definitive. Nici măcar nu ştim dacă asta este posibil!

Nu demult, profesorul Dr. Michael von Brück de la Universitatea din München, care se ocupă cu studierea efectelor rugăciunii, a spus că iniţial era convins că ea este un exerciţiu de concentrare, un Placebo care are efect în anumite cazuri. Totuşi, fiind silit de împrejurări să se ocupe mai intens de această problemă, deoarece avea în grija lui o grupă de studenţi japonezi, pe care îi preocupa acelaşi lucru, după ce a studiat-o îndelung, a ajuns la concluzia că rezultatele rugăciunii sunt miraculoase şi de neexplicat pe cale „ştiinţifică”. Nu există nici un fel de teorie raţională care să dea explicaţii asupra efectelor ei. Ele nu pot fi explicate prin intermediul unei simple constatări de cauză şi efect care urmează automat, de autoconvingere cu suport pe care noi îl numim „raţional” şi prin care explicăm totul, pe bandă rulantă, cu argumente repetabile şi aplicate la toate fenomenele pe care avem pretenţia că le putem lămuri. Şi atunci? Fără a trece cu vederea peste rezultate incontestabile ale ştiinţei, elaborate în atâţia ani de muncă asiduă, care ne-au dat şi ne dau în continuare imagini remarcabile despre fenomenele ce ne înconjoară şi aplicaţii datorită cărora viaţa noastră are alt chip, rămâne un alt domeniu, un domeniu care subliniază şi alte aspecte decât cele ale numitelor certitudini, mai mult sau mai puţin de necombătut, ale lumii noastre materiale. Pentru că, deşi nu putem s-o contestăm, aşa cum spune şi profesorul Michael von Brück, există rezultate miraculoase şi de neexplicat prin mijloacele noastre declarate definitive şi categorice.

Ne preocupă mereu fenomenul unic al luminii. Îi analizăm structura electromagnetică, fenomenele caracteristice, frecvenţa, anii lumină, unitate de timp oarecum simbolică, ce scapă de sub posibilităţile noastre de măsură, de sub puterea cantitativului, noţiune accesibilă nouă. Dar Lumina pe care o împrăştie Steaua Magilor? Ea nu încetează, dăinuie peste vreme. Face parte din altă categorie de adevăruri, cărora li se dau răspunsuri ce nu trebuie căutate, experimentate, verificate, pentru că ele există pur şi simplu. Aşa cum există o logică şi o raţionalitate care n-au nevoie de argumente. Ea este pur şi simplu. Iată miracolul pe care până şi ştiinţa îl ocoleşte pentru că „este” nu se poate explica, nici nu are nevoie de justificări. Nu sugerează oare Heidegger că ştiinţa face abstracţie de sensuri, le evită? Lumina pe care o primim de la Steaua Crăciunului este, ne luminează şi acum ca şi odinioară şi ne va lumina mereu. Consecinţele prezenţei ei există, indiferent dacă vrem să le acceptăm sau nu. Ele au schimbat lumea, au stabilit fundamente ale unei existenţe înnoite şi realitatea lor definitivă, dincolo de cea pe care mintea noastră a vrut să o instaureze, ca pe o necesitate suverană, nu  are nevoie de argumente. 

Cuvântul a devenit Om. Într-o iesle umilă, departe de aroganţa mărginirii în care trăim, uitând mereu darul vieţii veşnice pe care ni L-a hărăzit El. Lumina i-a călăuzit pe magi, i-a îndrumat să ocolească răul. În acea noapte a Miracolului, lumina întregului firmament s-a concentrat în steaua care strălucea „ca o taină mare”, vestind întregii omeniri că domnia morţii a luat sfârşit. Începea o altă eră, o eră a iubirii, a generozităţii, a bucuriei. Dragostea nemărginită a Creatorului s-a smerit luând chip omenesc, pentru ca să cureţe umanitatea de păcatul căreia necugetarea ei îi deschisese drum în mijlocul nostru.

Oare am primit-o cu toţii în inimile noastre? Am lăsat lumina stelei să ne lumineze sufletele? Am lăsat-o să pătrundă în noi, am devenit transparenţi pentru razele ei? Câţi dintre noi s-au lepădat de duhul răutăţii lui Irod? În loc de setea de viaţă, de puritate, de bunătate, ne adăpăm cu ură, cu egoism, dăm drum liber apetitului răului.

Karl Rahner deplânge melancolia care ne însoţeşte toată viaţa. Dar dacă am înţelege că suntem fiinţe favorizate, destinate a trăi pururea în această lumină? Dacă am înţelege că am fost izbăviţi de „durerea arzătoare a lipsei de veşnicie”? Dacă am încerca să o înlocuim cu bucuria de a ajuta pe ceilalţi, de a le fi fraţi, de a primi în noi strălucirea dragostei, a nădejdii în veşnicia pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu? Pentru că lumina Stelei de odinioară de la Betleem, deasupra ieslei sărace, unde venise pe lume sub chipul unui Prunc nevinovat, Mântuitorul nostru, al omenirii, străluceşte şi azi. Trebuie doar s-o vedem şi s-o primim în inimile noastre, cu bucuria Marii Sărbători, a Evenimentului unic ce a schimbat pentru totdeauna destinul omenirii.

De la același autor

Ultimele din categorie