Neştiinţă, neputinţă sau manipulare

Dar chiar dacă ar fi o "strategie" a Bisericii - precum s-a spus, mai ales prin aducerea şi de alte sfinte moaşte sau relicve sfinte - tot nu văd de ce acest lucru ar fi un păcat, atâta vreme cât este un mijloc misionar de întărire a credinţei, un ajutor pentru pelerinii care nu se pot deplasa în alte ţări (când se aduc sfinte moaşte din străinătate), dar şi un prilej de a vorbi despre sfinţi mai puţin cunoscuţi.

Nici săptămâna aceasta nu voi relua acel şir de articole privind problemele creştinismului de azi, având ca punct de plecare unele obiecţii ridicate de filosoful creştin Berdiaev. Evenimentele din ultima săptămână mă determină să aprofundez puţin ceea ce semnalam în articolul anterior, în acea încercare de analiză a modului în care se poate ajunge la abordări negative ale unor fenomene precum pelerinajul de la Iaşi din miezul lunii octombrie. Sesizam, data trecută, neputinţele şi limitele ziariştilor care nu pot relata corect şi surprinde esenţa unei astfel de manifestări ce angrenează mii de oameni. Aş putea acum, şi prin prisma a ceea ce s-a publicat, în ultima săptămână, în presă, să identific trei categorii de astfel de jurnalişti. Prima, a celor care, din neştiinţă, din grabă sau dintr-o abordare superficială, gafează atunci când abordează subiecte religioase. Cea de-a doua, a celor care, deşi în deplină cunoştinţă de cauză, fie pentru că îşi ating anumite limite, fie pentru că nu sunt suficient de racordaţi la dimensiunea misionară sau la exegeza teologică, deşi relatează corect, se plasează la suprafaţa lucrurilor, ratând o interpretare profundă şi riscând, chiar, sentinţe care denaturează şi deturnează sensul şi rostul unor evenimente din viaţa Bisericii. Cea de-a treiacategorie este cea a celor care, chiar şi dacă ar avea informaţii corecte şi/sau competenţe de ordin teologic, nu sunt interesaţi deloc de adevăr, ci doar de a manipula informaţia şi a o interpreta de o manieră care să convină unui scop prestabilit. Să luăm pe rând fiecare din aceste trei categorii, ilustrându-le cu cele mai recente exemple din presă. (Evident, o a patra categorie ar fi aceea a jurnalistului care sesizează critic, dar corect, unele aspecte negative, fapt ce nu îngrijorează, ci nu poate decât să bucure, fiind în folosul Bisericii să cunoască ceea ce este de îndreptat).

Pentru prima categorie voi folosi chiar un exemplu desprins din paginile ziarului care are amabilitatea să-mi găzduiască această rubrică. În chiar ediţia în care mi se publica articolul de săptămâna trecută, a fost publicat şi un articol intitulat "Elevul olimpic care s-a sinucis va fi dus astăzi pe ultimul drum", semnat de Liliana Gânju. Acolo eram citat cu o declaraţie în care arătam că rânduiala Bisericii este ca să nu fie pomenite, la sfintele slujbe, numele celor care se sinucid, ci - aş fi spus eu - "numele altor membri ai familiei trecuţi în nefiinţă". Or în toată teologia ortodoxă se spune clar că omul este adus din nefiinţă la fiinţă, iar moartea nu înseamnă decât intrarea în veşnicie, nicidecum disoluţia, intrarea "în nefiinţă". Nici măcar cei care nu vor să aleagă iubirea lui Dumnezeu (raiul), ci preferă separarea de Creatorul lor (iadul) nu dispar, ci îşi vor continua existenţa. În declaraţia mea (e drept, telefonică) am amintit despre cei "adormiţi" sau "trecuţi la cele veşnice" din neamul celui care se sinucide. Graba sau neatenţia reporterului au făcut să fiu citat cu o afirmaţie care se circumscrie ereziei, adică neadevărului.

Nu am nici o îndoială asupra dorinţei autoarei articolului de a-mi consemna corect spusele, am o întreagă experienţă a dialogurilor purtate, anterior, cu multă onestitate. Mai degrabă dânsa este victima unei expresii - "a trece în nefiinţă" - cultivată atât de intens în anii ateismului comunist, încât şi astăzi persistă în limbajul comun, inclusiv printre generaţiile mai tinere. Atât de puternic s-a întipărit în conştiinţa colectivă, încât am auzit chiar oameni cu o cultură solidă şi/sau cu o identitate creştină asumată, folosind-o cu nonşalanţă. După cum, spre exemplu, mai circulă o altă expresie care nu are nici o legătură cu realitatea, dar care este foarte răspândită, anume aceea care ar spune "crede şi nu cerceta" şi care s-ar găsi în Biblie. Am dat acest exemplu şi pentru că se impunea, pentru cititorii ediţiei tipărite ai "Ziarului de Iaşi" (pe site s-a corectat, imediat ce am sesizat, eroarea) care s-au smintit citindu-mi declaraţia, să precizez că nu am folosit în declaraţia mea formula "trecuţi în nefiinţă". În astfel de situaţii, deşi neplăcute (mi s-a întâmplat de nenumărate ori, ca purtător de cuvânt, să nu mi se consemneze întocmai cuvintele), nu fac decât să fiu mai atent, ulterior, cu jurnalistul respectiv, explicându-i de ce este important să fiu citat, uneori, ad litteram, iar nu prin parafrazare. Ca o concluzie, ziariştii din această categorie merită ajutaţi şi învăţaţi să relateze corect, astfel încât onestitatea şi profesionalismul lor să fie dublate şi de o mai bună stăpânire a vocabularului specific domeniului pentru care sunt acreditaţi de redacţie, în speţă cel religios.

Festival sau pelerinaj?

Să ne îndreptăm acum atenţia către cea de a doua categorie, a celor care au un bagaj teologic consistent sau, în orice caz, suficient spre a le asigura o bună receptare şi decriptare a unor evenimente religioase. Am să aduc aici exemplul unuia dintre puţinii jurnalişti pe care îi avem în ţară specializaţi pe probleme religioase, Marius Vasileanu, raportându-mă la ultimul său articol, "Câteva întrebări despre moaşte şi sfinţi", publicat acum două zile pe site-ul "Ziarul de Duminică" al "Ziarului Financiar". Plecând de la premisa că sărbători precum cea a Sfintei Parascheva de la Iaşi sau cea a Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, au fost transformate, "în urma unui PR bine instrumentat", în "festivaluri-maraton" de 5-6 zile, în loc să se limiteze la una sau două zile, Marius Vasileanu conchide că aici ar putea fi sursa de inspiraţie pentru cei care "consideră totul drept o rentabilă afacere abil întreţinută de Biserică", dar şi că "acest fenomen creează multiple riscuri şi reacţii inverse, precum orice exces". Încât domnia sa ajunge, firesc, la o întrebare care, deşi izvorâtă din sincere intenţii şi preocupări, aruncă o serioasă umbră de îndoială asupra închinării la sfintele moaşte. Interogaţia - mai mult sau mai puţin retorică - este plasată chiar în finalul articolului său: "Nu strică să ne întrebăm uneori: cât mai este credinţă reală în Bisericile creştine şi de ce este stimulată (inconştient) idolatria, precum în orice religie păgână?".

Având în vedere că autorul se mărturiseşte a fi creştin ortodox şi că cinsteşte sfintele moaşte - şi, aşa cât şi cum îl cunosc, nu mă îndoiesc nici o clipă de această asumare de identitate -, nu pot decât să iau în serios interogaţiile din articol, ca fiind îngrijorări de mirean preocupat de eventuale excese ce ar dăuna Bisericii, în ansamblul ei. Răspunsul meu, nu neapărat cel mai competent, este unul care îndeamnă la o abordare mai din interior a fenomenului. Trebuie precizat, în primul rând, că nu Biserica hotărăşte când şi câţi credincioşi să vină în pelerinaj la sfintele moaşte. Noi am fost, la Iaşi, oarecum surprinşi, anul acesta, de mulţimile de pelerini care au venit mult mai devreme decât în anii anteriori şi în număr mult mai mare (statisticile Jandarmeriei sunt edificatoare în acest sens). Este o nevoie a credincioşilor - sporită, precum se vede - de a intra în contact cu trupurile sau cu rămășițele înmiresmate de sfinţenie, cu putere vindecătoare şi mângâietoare. Dar chiar dacă ar fi o "strategie" a Bisericii - precum s-a spus, mai ales prin aducerea şi de alte sfinte moaşte sau relicve sfinte - tot nu văd de ce acest lucru ar fi un păcat, atâta vreme cât este un mijloc misionar de întărire a credinţei, un ajutor pentru pelerinii care nu se pot deplasa în alte ţări (când se aduc sfinte moaşte din străinătate), dar şi un prilej de a vorbi despre sfinţi mai puţin cunoscuţi. Pe de altă parte, nu-i  mai puţin adevărat că o viaţă trăită deplin în Hristos, cu rugăciune, cu împlinirea poruncilor evanghelice, având o părtăşie activă, constantă şi conştientă cu Mântuitorul în sfintele taine, mai reduce cumva din nevoia de a apela atât de "palpabil" (la propriu) la mijlocirea sfinţilor proslăviţi de Dumnezeu în trupurile lor neînsufleţite. Dar dacă am sesizat o astfel de slăbire a credinţei lucrătoare în conştiinţa credincioşilor e neapărat să oferim leac pe măsura neputinţei şi nevoii lor, nu să-i privăm şi de acesta (şi, de altfel, cum s-ar putea face asta, prin ascunderea sfintelor moaşte?).

Cel de-al treilea tip de jurnalist evocat la începutul articolului poate fi excelent ilustrat de articolul "Ce-i mână pe preoţii moldoveni în lupta anti-gaze de şist? O poveste mai complicată despre conflictele interne din biserică şi rezistenţa la schimbare", publicat în data de 23 octombrie a.c. de Cristian Pantazi pe hotnews.ro. Este de fapt un material în care găseşti, de-a valma, date reale şi informaţii "pe surse", articole citate trunchiat şi declaraţii irelevante pentru tema abordată şamd, toate siluite să "pice" pe calapodul unui scenariu bun pentru un film de ficțiune. Inclusiv subsemnatul este citat într-un mod revoltător, manipulându-se bucăţi de text, prezentate de aşa o manieră încât să reiasă că eu aş susţine ideea unei apropieri a României de proiectul eurasiatic propus de Rusia, în loc să fie prezentat semnalul de alarmă pe care-l trag cu privire la un anumit pericol ce poate veni dinspre răsăritul geopolitic. Autorul a mizat pe faptul că cititorii săi nu se vor mai obosi să citească cele două articole scrise de mine pe această temă, în luna iulie a acestui an: "Cine are interes să lovească în Biserică?", respectiv"Ori la Baal, ori la Spital!". Dar, adesea, ca să nu spun cel mai adesea, cititorii sunt mai inteligenţi decât autorii şi manipularea nu-şi atinge ţinta. Şi chiar dacă şi-ar atinge-o, noi tot avem de câştigat, căci ne raportăm la cuvintele rostite de Domnul acum două mii de ani: "Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine" (Luca 6, 26).

De la același autor

Ultimele din categorie