Portul popular românesc – încântare, teologie și viață

 

Timid, oameni iubitori de frumos și – de apreciat –, în mod deosebit, tineri, au început să se înveșmânteze în portul strămoșilor la sărbătorile religioase ori la cele cu caracter istoric, ajungându-se astăzi ca purtarea costumului popular să devină un adevărat curent „etno”. Însă, pe lângă confecționarea și purtarea costumului popular, trebuie să ne „înveșmântăm” și cu o cultură a lui, cu semnificația sa spirituală și istorică, înțelegând că el reprezintă chintesența a ceea ce strămoșii au trăit și simțit. Carevasăzică, straiele populare sunt martore tăcute, dar mărturisitoare ale credinței și pietății poporului nostru, dar și a dragostei lui pentru tot ce este frumos, curat și înălțător.

Se spune că portul popular reprezintă una dintre formele de cultură ale unui neam, un „templu la purtător”, o parte din istoria și devenirea unei nații. În cazul românilor, costumul popular este, fără doar și poate, unul dintre punctele de reper, atunci când ne referim la identitate, la valorile noastre naționale. Dacă până la Revoluție portul popular era legat cu precădere de grandioasele festivaluri organizate de structurile etatizate ale statului, după 1990, el a început să-și recapete locul și rolul în viața de zi cu zi a românului înainte de instaurarea regimului comunist în România. Timid, oameni iubitori de frumos și – de apreciat –, în mod deosebit, tineri, au început să se înveșmânteze în portul strămoșilor la sărbătorile religioase ori la cele cu caracter istoric, ajungându-se astăzi ca purtarea costumului popular să devină un adevărat curent „etno”. Mi se pare emoționant să vezi un cuplu de tineri care, în ziua nunții, preferă să meargă la slujba Cununiei înveșmântați în straie populare, „obligând” alaiul nuntaşilor să se arate solidar cu mirii, accesorizându-și ținuta aidoma lor. S-a ajuns până la statornicirea unei zile dedicate iei românești, implicit costumului nostru popular – 24 iunie, de Sânziene. O inițiativă lăudabilă, temeluită în urmă cu doar câțiva ani, a devenit chiar un eveniment internațional, căci ia este sărbătorită peste tot în lume, acolo unde trăiesc români.

Practic, în această zi se obișnuiește ca ținuta confraților noștri, oriunde s-ar găsi, să conţină măcar elementul de bază al costumului popular, ia sau cămașa. „Curentul” a cuprins în chip fericit și viața eclesiastică. Ce este oare mai frumos decât să vezi un ierarh, un preot sau un diacon purtând veșminte liturgice cusute cu motive naționale ori să admiri un sfânt prestol înveșmântat cu pânză ce poartă pe ea motive tradiționale? La fel de impresionantă mi se pare o biserică unde, în loc de somptuoasele covoare sau traverse moderne, s-au „așternut” lăicere sau covoare de lână țesute în războaie și împodobite cu inegalabile motive populare.

Asistăm, cred, la un reviriment fără precedent al tradițiilor românești, al locului și rolului lor în viața cotidiană, nutrind astfel speranță că viitorimea nu-și va uita ori renega istoria și cultura. Însă, pe lângă această șansă, fenomenul „emancipării” portului popular și, odată cu el, a tradițiilor seculare comportă și un risc: acela de a rezuma toată mișcarea la un simplu „trend” care se poate demoda facil, fiind înlocuit cu altul. De aceea, pe lângă efervescența momentului sărbătoresc, pe lângă confecționarea și purtarea costumului popular, trebuie să ne „înveșmântăm” și cu o cultură a lui, cu semnificația sa spirituală și istorică, înțelegând că el reprezintă chintesența a ceea ce strămoșii au trăit și simțit: portul nostru popular s-a dezvoltat din momentul definitivării procesului etnogenetic românesc, în condiţii istorico-economice specifice, având caracteristici etnice proprii.

Din punct de vedere istoric, despre portul popular românesc putem vorbi abia după formarea poporului, în secolele IX-X. Mărturii mai numeroase, ce ne oferă importante indicaţii despre structura şi evoluţia acestuia, avem încă din secolul al XIV-lea. Cea mai veche reprezentare a portului autentic românesc este consemnată în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, şi voievodul muntean Basarab I. În acele imagini se observă clar portul autentic al bărbaţilor. Au cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pielicele de oaie în cap.

Produs pentru necesităţi materiale imediate şi stringente, portul popular se confecţiona iniţial în cadrul gospodăriei închise. Costumul de pe întreg cuprinsul ţării se caracterizează prin folosirea masivă, ca fond, a culorii albe, iar în ceea ce priveşte materia primă, s-a impus ţesătura din in, cânepă sau bumbac.

Ornamentica, în cadrul căreia observăm plasarea, compoziţia, motivele, o regăsim în diferite câmpuri, ea subliniind linia croielii şi punând în evidenţă motivele caracteristice, în forme geometrice sau de inspiraţie agrară. Dintre simbolurile cusute sau țesute pe pânză amintim soarele și stelele, Pământul și Cerul, multe flori, anumite momente din viața omului, trecerea spre lumea de dincolo. Un loc aparte îl reprezintă simbolul crucii ornat și stilizat în foarte multe forme, dar și a altor simboluri religioase: peştele, crucea bizantină, scara vieţii, viţa-de-vie, spicul de grâu, strugurele, păunul etc.

Cromatica (coloritul) motivelor constituie un alt element specific, de o sobrietate remarcabilă, întrebuinţându-se culori de bază: roşu, negru, brun închis, albastru, anumite tonuri de verde şi violet. Peste toate, straiele românești impresionează prin măiestrie şi diversitate, distingându-se în trecut prin zone etno-geografice de proveniență, prin perioadele în care oamenii le purtau, ocupațiile acestora, starea socială sau vârsta lor. În portul nostru popular se îmbină utilul cu frumosul, realizându-se echilibrul necesar între suflet şi trup, menit, după spusele Sfântului Apostol Pavel, să devină „templu al Duhului Sfânt”. Carevasăzică, straiele populare sunt martore tăcute, dar mărturisitoare ale credinței și pietății poporului nostru. 

Înaintașii noștri nu s-au preocupat doar de confecționarea straielor și de diversificarea tehnicilor de execuție sau a materialelor folosite, ci și de simbolistica lor aparte. Prin motivele așezate cu acul și ața pe pânză sau rostuite prin nividiturile războaielor de țesut, harnicele gospodine au rânduit acoperămintelor populare simboluri profunde, prin care purtătorul iei sau sumanului, scoarței ori brâului îmbrăca întregul univers, recapitulându-se astfel, simbolic, toată mitologia şi cosmogonia daco-geților, încreștinată apoi, după ivirea zorilor Evangheliei Mântuitorului Hristos.

Fără a greși, putem afirma cu toată convingerea că portul nostru românesc reprezintă emanaţia esenţei spiritualităţii sufletului poporului, deschis în faţa celor ce doresc să-i simtă pulsul, să-i desluşească şi să-i aprofundeze tainele cu vechime milenară. Elemente de bază al culturii spirituale și materiale, straiele populare oferă referințe directe despre modul de viață, gândire și activitate al înaintașilor, dar și despre puterea lor creatoare, credința lor și modul ei de manifestare. De aceea, portul popular rămâne o emblemă a identității românești, reverberație a credinței strămoşeşti. 

De la același autor

Ultimele din categorie