Astfel trebuie luptat. Astfel trebuie trăit, prin priveghere şi prin rugăciune, prin preocuparea stăruitoare cu acestea în linişte, inima noastră depărtând cu ajutorul harului vălul pătimaş, ne va revărsa nouă lumina duhovnicească întru care va răsări în chip minunat vindecarea sufletului, strălucită prin lumina contemplaţiei în duh şi în adevăr, după cum ne învaţă şi Sfântul Petru: „Puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa”. Căci cunoştinţa, ajunsă prin fapta bună la evlavie, umple sufletul de o lumină inteligibilă şi de negrăită bucurie, de înţelepciune şi de contemplaţie în Duhul, făcând mintea asemenea lui Dumnezeu, când ziua Soarelui Celui înţelegător şi negrăit străluceşte şi răsare în inimile noastre. Căci ştim limpede, cu noi este Dumnezeu şi pe drept cuvânt putem spune: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”. Căci dacă „iarăşi veţi putea”, printr-un moment de întunecare, „iarăşi veţi fi biruiţi, căci cu noi este Dumnezeu” şi ceea ce cântă David: „Şezut-ai pe scaun” – adică al inimii noastre – „Cel Care judeci cu dreptate. Certat-ai neamurile”, adică gândurile pătimaşe, „şi a pierit nelegiuitul”, adică demonul, pricina unor astfel de gânduri.

(Sfântul Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 174)