Hristos nu a suferit pentru ca noi să nu mai fim nevoiți să o facem. Mântuitorul a suferit pentru ca noi să putem trece peste necazuri împreună cu El.

De cele mai multe ori, atunci când ne aflăm în suferință și ne rugăm, Îi cerem lui Dumnezeu să-Și revarse milostivirea Sa asupra noastră. Dar în aceste rugăciuni surprindem, de cele mai multe ori, doar latura negativă a suferinței. Deși ne-am putea crede îndreptățiți să-I cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de suferință, ar trebui să ne potrivim inimile și rugăciunile în lumina a ceea ce am scris la început: „Mântuitorul a suferit pentru ca noi să putem trece peste necazuri împreună cu El”. Mai folositoare decât rugăciunea de eliberare de suferințe, este rugăciunea de mântuire prin suferință.

În sens creștin, nădejdea este indisolubil legată de suferință. Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie următoarele: „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 16-18).

Sfântul Pavel vorbește aici despre „înfiere” (Romani 8, 14-15). În calitate de creștini, noi suntem înfiați de Dumnezeu. Dar dacă suntem chemați să ne primim moștenirea, ca prunci ai lui Dumnezeu, atunci suntem chemați să și suferim, devenind „împreună-moștenitori” cu Fiul lui Dumnezeu. Din acest motiv, îndurăm „pătimirile vremii de acum”, răbdând cu nădejde.

Circulă astăzi o falsă idee printre creștini, cum că Dumnezeu ne înfiază fără să aștepte nimic în schimb pentru asta din partea noastră. Sau chiar mai rău, că ni se promite o viață mai bună, fericire, bunăstare materială și reușite lumești. Însă această idee reprezintă chiar contrariul a ceea ce Scripturile ne promit. Sfântul Pavel ne reamintește că „prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8, 24). Mântuirea noastră nu se realizează imediat, nici nu este precum o apăsare de întrerupător, ci presupune o călătorie ce începe odată cu Botezul și se termină în Ziua Judecății. Și până în acea zi, noi ne așteptăm mântuirea. De la începutul călătoriei noastre mântuitoare până în ultima zi ne așteaptă o viață plină de încercări, ispite, suferințe și lupte.

A fi „mântuit prin nădejde” presupune a ști în Cine ne punem speranțele: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37).

Astfel, în rugăciunile noastre ar trebui să cerem să ne fie transformată suferința în mântuire, așa cum Părintele Paisie obișnuia să zică: „În fiecare încercare să zicem: Mulțumesc Ție, Doamne, pentru că aceasta a fost de trebuință pentru mântuirea mea”.

Asemenea, și Părintele Serafim Rose spunea: „Luptați doar puțin mai mult. Cărați-vă crucea fără să vă plângeți. Nu vă gândiți că sunteți cineva special. Nu vă justificați păcatele sau slăbiciunile, doar vedeți-vă așa cum sunteți voi înșivă. Și, mai ales, iubiți-vă unii pe alții”.

În final, amintiți-vă că Hristos nu a suferit pentru ca noi să nu mai fim nevoiți să o facem. Mântuitorul a suferit, a murit și a biruit moartea prin moarte pentru ca noi să trecem peste necazuri împreună cu El. Împărțirea sorții împreună cu Hristos presupune o chemare la suferință, o chemare în purtarea Crucii – fie ea mai mică sau mai mare. Dar în Hristos, prin Sfintele Taine ale Bisericii și prin propriile eforturi putem trăi ca împreună-moștenitori cu El, pregătiți pentru slava cea veșnică.