Patima mâniei este focul care arde noile vlăstare ale virtuților și nu le îngăduie să se dezvolte. Mânia este unul din copiii blestematei patimi a mândriei.

Rugăciunea ne unește cu Dumnezeu când este adusă din sufletul curat de patimi și când mintea noastră a pus capăt împrăștierii care vine de la grijile lumii.

Dragostea noastră se arată nu când iubim pe cei care ne iubesc, ci în primul rând când îi iubim pe cei ce ne urăsc.

Cel mai bun dascăl al virtuților este exemplul luminos al vieții virtuoase, pe când cuvintele oricât ar fi de înțelepte, când nu sunt rostite din trăire, sunt roada fățărniciei.

Zicea un bătrân: „Mi s-a arătat în vis ca și cum mi-ar fi vorbit Preacurata și îmi zicea: «Vă voi mântui pe toți. Numai să aveți dragoste între voi și să împliniți îndatoririle voastre monahicești»”.

Altă dată povestea: „Odată eram bolnav, plângeam și eram supărat, fiindcă nu puteam să-mi fac canonul. Atunci am auzit un glas din cer: «Nu fi supărat, fiule, să nu plângi. Răbdarea pe care o faci în boală este cea mai bună rugăciune». Atunci am primit mare bucurie și m-am mângâiat”.

Zicea bătrânul: „Călugărul când este ucenic trebuie să ia aminte la ascultarea lui. Ascultarea este mai presus de toate”

Patimile te războiesc la tinerețe, nu la bătrânețe.

Trebuie să avem mintea noastră la Dumnezeu, să nu se împrăștie în felurite lucruri și să facem ceea ce putem, cum spun Părinții. Postiri, privegheri, metanii, studiu și în primul rând să spunem rugăciunea lui Iisus.

Putere ne dă jertfa noastră, iar nu liniștea și odihna noastră.

Rugăciunea de noapte este hrana monahului, este cea mai puternică și cea mai curată rugăciune. Poate metanierul la început să fie greu, dar când se obișnuiește cineva cu rugăciunea este cel mai dulce lucru.