Sfântul Apostol Pavel compară puterea nelumească a Sfintei Taine a Botezului cu moartea și Învierea Domnului. Cufundându-ne în cristelniță, noi murim, iar ieșind afară din ea, înviem – spune Sfântul. Murim în cristelniță pentru viața trupească și păcătoasă, și înviem pentru viața în duh, sfântă și plăcută lui Dumnezeu. „Au nu știți că toți câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; (...) omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 3-4, 6).

Ființa noastră devine la fel de luminoasă ca și Domnul cel Înviat, când se înnoiește în baia de-a pururi-petrecerii cu harul Sfântului Duh. Dar să nu credem, fraților, că aici ar lucra numai harul, și că ar lucra numai din afară sau mecanic. Nu, nicidecum. Lucrarea lui mântuitoare se săvârșește în chip nevăzut, lăuntric. Harul Sfântului Duh, care ne înrâurește la Sfântul Botez, pecetluiește o serie de prefaceri lăuntrice ale inimii și ale mișcărilor duhului nostru și, din acestea, creează în noi un om nou, omul cel tainic al inimii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, p. 9)