De aceea îşi amintea uneori cuvintele părintelui egumen Antonie care spunea că semnul ucenicilor lui Hristos era acela „dacă au iubire între ei”, iar semnul ucenicelor mele este acela „dacă au vrajbă şi neînţelegere între ele”. Şi adăuga: „Veneau la mine fiice cu mari necazuri, şi toate aceste necazuri constau în faptul să scuipe şi să mânjească cu piciorul”. De aceea, stareţul Ambrozie, în scrisorile adresate persoanelor apropiate, se plângea de această greutate. De exemplu: „Bătrâneţea, slăbiciunea, neputinţa, grijile multe şi bârfele multe nu îmi permit să mă dezmeticesc. Unul îmi povesteşte despre slăbiciunea capului şi a picioarelor, altul se plânge că are multe necazuri, iar altul, că se găseşte într-o nelinişte perpetuă. Iar eu trebuie să ascult, dar să dau şi răspunsuri, iar cu tăcerea nu scapi, se supără şi se mâhnesc. Bolnavul vrea să explice starea sa, iar doctorul ascultă plictisit, nu are ce face, ascultă, nevoind să-l enerveze şi să-l tulbure şi mai mult pe bolnavul său”. Cu toate că aşa scria smeritul stareţ despre starea sa tristă, se străduia, după posibilităţi, să-i primească pe toţi şi pe cei răbdători şi pe cei ce îşi pierdeau curajul; astfel că aceştia din urmă, după ce primeau mângâiere în timpul discuţiei cu stareţul, regretau foarte mult lipsa lor de răbdare. Uneori îi întâmpina pe unii ca aceştia cu aceste cuvinte de salut, spuse în glumă: „A răbdat Elisei, a răbdat Moise, a răbdat Ilie, aşa rabd şi eu”.

(Starețul Ambrozie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 121)