În Duminica Rusaliilor, la finalul Sfintei Liturghii, este săvârșită o slujbă specială - „Vecernia plecării genunchilor”, numită astfel deoarece atât slujitorii Bisericii, cât şi credincioşii, îngenunchează. Știm că Sfinţii Părinţi au interzis îngenuncherea atât în ziua Învierii, cât şi în perioada postpascală, însă plecarea genunchilor din ziua Rusaliilor este justificată deoarece arată starea de smerenie şi de rugăciune stăruitoare necesară pentru a fi vrednici de Pogorârea Sfântului Duh.

În cadrul acestei slujbe sunt citite şapte rugăciuni de binecuvântare a ramurilor verzi de tei sau nuc, care se impart, apoi, credincioşilor şi care simbolizează darurile cele bogate ale Sfântului Duh. Rânduiala de binecuvântare se încheie prin stropirea ramurilor cu aghiasmă mică în faţa Sfintelor Uşi, preotul rostind:

„Se binecuvântează ramurile acestea cu harul Preasfântului Duh și prin stropire cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.

Obiceiul binecuvântării ramurilor se întâlneşte nu doar în Biserica noastră, ci și la Ierusalim, Constantinopol sau în Damasc și are ca fundament scripturistic evenimentul descris în cartea „Faptele Apostolilor”:

„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 4).

Tradiția creștină a ales ramurile de tei și nuc deoarece acestea redau cel mai bine forma limbilor ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos, trimişi de El să bine-vestească Evanghelia Sa în toate limbile lumii.

Liturgistul Badea Cireșanu notează, în volumul „Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit”, că în țara noastră s-a păstrat din vechime „obiceiul strămoşesc şi foarte frumos de a se împodobi în această zi casele creştinilor, uşile şi porţile lor, cu ramuri de jugaştri (n.n. un fel de arțar cu scoarța roșiatică, cu lemnul alb și tare, bun pentru confecționat juguri), salcie şi alţi arbori înfrunziţi. Această împodobire închipueşte speranţa în belşugul şi norocirea anului agricol. Verdeaţa este totdeauna icoana bucuriei, iar uscăciunea însemnează sărăcie, întristare şi peire”.

Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul românesc, gospodarii păstrează ramurile chiar și după ce se usucă, împodobind cu ele nu doar uşile sau ferestrele caselor, ci și icoanele.

Este trist faptul că unii dintre creștini scot acest obicei specific sărbătorii Rusaliilor din sfera tradiției și îl îmbracă într-un „veșmânt al miraculosului”. Astfel de atitudini și false pietăți sunt departe de trăirea creștină autentică a praznicului Pogorârii Duhului Sfânt. În această zi noi nu cinstim crengile de tei sau nuc, ci Îl avem în centru pe Duhul Sfânt, „apa cea vie” care se coboară şi sfinţeşte Biserica.