În vremea aceea, când Se ruga Iisus îndeosebi, erau cu El ucenicii, și i-a întrebat, zicând: Cine zic mulțimile că sunt Eu? Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alții Ilie, iar alții că a înviat un proroc din cei vechi. Și El le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu. Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta, zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de către bătrâni și de către arhierei și de către cărturari și să fie omorât, iar a treia zi să învieze. (Luca 9, 18-22) (Luni în săptămâna a 22-a după Rusalii)

Din cuvintele Evangheliilor știm că Domnului Iisus îi erau dragi oamenii, simpli sau învățați, care veneau să Îl asculte și să Îi urmeze învățăturile, care veneau cu diferite neputințe și rugăminți să îi ajute în vindecarea lor sau a copiilor lor. Îi erau dragi zilele lungi petrecute cu mulțimile, în case sau în locuri pustii din afara cetăților, unde le explica adevărata valoare, cea cu adevărat umană, totodată, dumnezeiască a poruncilor, unde dădea o formă pozitivă poate prea asprelor porunci din Decalog, de a nu face un lucru sau altul. Și cu toate acestea, deși poate ni se pare o trăsătură care arată mai degrabă slăbiciunea omenească a sfârșitului zilei, adică oboseala, nevoia Domnului de a-Și petrece o perioadă de timp în singurătate, Îl face pe Dumnezeul nostru mai uman, mai cald, mai demn de iubit fiindcă e ca noi sau poate noi ca El.

Deseori, după predici îndelungate, Domnul se retrăgea în pustie sau pe un munte să se roage. O dată i-a trimis pe ucenici singuri pe mare, iar El a rămas să se roage singur, ca apoi spre dimineață să-i ajungă din urmă, umblând pe mare. Altădată, obosit de o zi cu mulțimile, a adormit în corabia zdruncinată de valuri, fără a mai simți sau a părea că dă vreo importanță pericolului iminent al furtunii. Iar altădată, după sărbătorirea Azimilor, alături de ucenici și după un lung cuvânt în care le arăta valoarea iubirii unuia pentru altul, S-a retras în grădina Ghetsimani pentru a vorbi doar cu Tatăl și a-L ruga, ca un fiu, să treacă dacă se poate paharul pătimirilor. Domnul este uman în înfățișarea Sa de cea mai profundă intimitate, dar tocmai aceasta ne arată că e Dumnezeu. Și ne mai arată că noi, oamenii, ne asemănăm cu Dumnezeu chiar și în oboseala noastră de la sfârșitul unei zile epuizante. Pentru că Dumnezeu Se sacrifică pentru toți și Se bucură ca noi să I ne asemănăm și în aceasta.

Tocmai din acest motiv, Luca amintește că după o rugăciune de unul singur, petrecută după înmulțirea celor cinci pâini și a celor doi pești, Iisus îi întreabă pe ucenici: „Cine zic mulțimile că sunt Eu?”. De aici ne-am întreba dacă nu cumva Iisus era curios despre imaginea Sa, asemenea nouă, celor din lumea modernă care suntem interesați „să dăm bine” în cele din afară. Însă nu în aceasta rezidă potențiala curiozitate a lui Hristos. Desigur că știa dinainte răspunsul pe care urma să îl primească: oamenii Îl considerau a fi Ioan Botezătorul, care fusese deja ucis de slugile lui Irod, alții Îl considerau a fi Ilie cel întors din cer, iar alții unul dintre proroci. Este interesant că în toate cazurile era identificat cu cineva înviat din morți, ceea ce paradoxal urma să se întâmple. Dar după această adunare de idei, Iisus vine la întrebarea fundamentală, desigur cea mai importantă: cine cred ucenicii înșiși că e învățătorul lor. Iar atunci Petru răspunde că Iisus este Hristosul lui Dumnezeu, adică Unsul, Cel promis prin profeții, urmașul marelui rege David, Cel prin care se împlinesc toate speranțele din vechime ale lui Israel. În Evanghelia acestei zile de luni nu ni se spune că l-ar fi felicitat pe Petru pentru răspunsul său, venit prin inspirație dumnezeiască, așa cum face Matei (16, 17). Dimpotrivă, Evanghelistul Luca scrie că Iisus i-a certat pe ucenici, culmea, pentru o asemenea afirmație care oricum venea doar din gura unei persoane, nu a tuturor celor doisprezece. Iar Iisus le poruncește să nu mai spună nimănui că ei cred despre El că e Mesia. De ce așa? Răspunsul reiese din versetul următor. Aici El Se numește pe Sine nu „Mesia”, ci „Fiul Omului”, aici spune ce se va întâmpla cu El. Nu va fi lăudat și recunoscut de oameni nici măcar ca un proroc, ci din contră, prezice că va fi defăimat de toți înțelepții, că va fi omorât, iar a treia zi va învia. Așadar, Iisus a fost recunoscut parțial de mulțimea simplă, care L-a simțit că are legătură cu Învierea. Totuși, mulțimea nu a înțeles că El este Însuși Învierea și Viața, însă nu a fost departe de adevăr. În schimb, bătrânii, înțelepții, mai-marii preoților și cei care știau carte nu L-au recunoscut nicidecum, ci L-au dat la moarte. Așadar, recunoașterea dumnezeirii Domnului nu vine din partea rațiunii educate, ci a inimii simple, curate. Fără a face aici pledoarie pentru ignoranță și contra culturii, ceea ce trebuie să reținem din această pericopă evanghelică este că gândul bun și mântuitor nu vine automat dintr-o cultivare rațională a spiritului nostru, ci din aprofundarea cuvintelor dumnezeiești cu inima.