Alerg cu copiii spre Biserică. Prăznuim pe Sfânta Tatiana. Gonesc stresată într-un taxi, cred că deja am cam întârziat la slujbă. Lumea toată aleargă ca un carusel. Claxoane, trafic, plictis la volan... Spitale în goana roții, în care oameni suferă, alte biserici pe drum... Toate rulate ca un diapozitiv animat...

În derularea filmului, undeva între clipe, nu știu cum se strecoară veșnicia... Timpul se oprește pe loc, căci pe fereastra taxiului care gonea, pătrunde o rază de frumos, rază albă – dalbă de frumos, o rază vie – aurie de frumos. Caldă, moale, bună... Inima mea o primește, se veselește cu ea, își îmbăiază sufletul pe dinlăuntrul, se îmbrățișează ca o mulțumire plină de Sfântă recunoștință către Dătătorul de Viață. Laolaltă cu ea pătrunde un surâs de lumină ce inundă nevăzut mașina, pruncii.

 Maria povestește pe geam lui Efrem... Dar povestea ei se preface în râsete cristaline de copii ai Luminii, iar Ioan cugetă la povestea de aseară cu Sfântul Ioan. Pe fundal încă se aude Canonul pentru Sfânta Împărtășanie pe care nu îl pot opri, deși sunt cu șoferul... căci  rugăciunea ce o ascult e una cu sufletul meu. Întregul spațiu interior al mașinii se umple de fericit surâs de Lumină. Iar Rugăciunea își deschide iarăși aripile-i albe peste noi toți și ne înfășoară ca un Înger în tăceri fericite.

Mulțumesc. Mulțumesc mereu pentru această clipă de veșnicie și îi aduc în duh, ca pe niște pui sub cloșcă, pe toți. Pe părintele, pe ceilalți copii, pe ceilalți oameni. Mă cufund în adânc, departe, foarte departe, fără timp și loc, chiar aici, unde ne întâlnim cu toții și îți împărtășesc și ție, ție celui ce citești acum, această rază de Frumos, de Rai. O revărs în acest șuvoi lăuntric ce străbate pe dedesubt întreaga lume, în acest râu subteran care străbate viscerele lăuntrice ale atâtor mii și miliarde de oameni din veacul acesta, din veacul trecut, din veacul ce va să fie, din veacul Ce este dincolo de noi.

Această clipă de lumină, această rază de frumos intrată cândva pe fereastră, intrată azi, acum, în această dimineață în care alergăm cu pruncișorii la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, această rază de azi, este o rază  de dincolo de veac, este o rază de taină, eshatologică și euharistică pe care ți-o dăruiesc ție, aproape al inimii mele.

Mă uimesc cu uimire simplă și mulțumesc pentru felul cum Domnul Își strecoară rugăciunea, dorul Său de noi, în chip atât de frumos, cum El ascunde har, cu adevărat har ceresc dumnezeiesc, într-o aparent banală rază de soare pe care poate acum o simte și oricare alt om de pe vreo plajă sau poate pe cineva deranjază. Poate pare poezie sau metaforă, însă ele sunt întru totul unime întru Domnul, însă atâta de frumoasă, încât nu o poți spune decât frumos, metaforic.

*Articolul pe care îl citești, rogu-te, nu îl citi cu ochii cu care privești îndeobște lumea, nici cu mintea cu care îți gândești zilnic lucrurile vieții, de vei dori să îl înțelegi. Citește cu inima, cea care, la un moment dat lasă toate ca pe o pleavă și e întru totul sinceră, vulnerabilă și caldă. Nu în mijlocul străzii sau al grijilor, nici la o cafenea măcar, ci în cămara ta intră, unde este liniște și intimitate, unde cu sine te găsești și astfel să pătrunzi în lectură.

Vă mai recomandăm și: Chemarea tainică a inimii...