Trăim vremuri de perpetuu conflict. Indiferent care ar fi motivul sau forma conflagrației ori încăierării, mărșăluim neobosiți prin tranșee, zi de zi, smulgându-ne trudit clipele din recipiente cu potențial exploziv. Nimeni nu stă deoparte, toți suntem angrenați într-un vârtej de atitudini belicoase, desprins cu multă grijă din cine știe ce film cu buget redus și actori de mâna a doua. Luptăm necontenit, îndârjiți, deși războiul nu ne aparține, iar câștigarea lui, de o tabără sau alta, nu ne ajută cu absolut nimic.

Ca orice conflict modern, și acesta se bazează, pe lângă trupele mai mult ori mai puțin instruite – în rândul cărora ne remarcăm și noi, prin deplina subordonare –, pe informație. Informația necesară adaptării unei strategii virtual biruitoare; informația strecurată insidios inamicului, pentru a-l deruta; informația pentru populație și soldați, menită să le cimenteze poziția neclintit-statuară în jurul unui drapel abia inventat și obsesiv lăudat, spoit în culori prea vii pentru atâta moarte câtă se prelinge peste noi.

Odată cu șuvoiul de informație deversată pe acest câmp de luptă, gândurile capătă o formă adesea neașteptată și se aștern, cuminți, în șabloane. Iar oamenii le utilizează, cu dibăcie, pentru a-și distruge propria devenire. Totul devine mai complicat decât s-ar crede. Totul pare transpus într-o lume îndepărtată și sinistră, dincolo de orice zare senină, o lume unde vom rămâne, luptând și așteptând, până la deplina, irevocabila distrugere.

Războiul cuvintelor își extrage forța vitală din noi și ne hrănește, grijuliu, cu otrăvuri ademenitor ambalate și concentrate exact cât trebuie, în așa fel încât să nu ne fie bine, fără a ne ucide. Încă. Pășim mai departe și ne batem cu inamicii din reflex, chinuiți de crampe, revărsând asupra lor toată mânia stârnită de cumplitele dureri. Pierim încet, dar îi luăm și pe alții cu noi, de parcă dincolo de această competiție lugubră nu ar mai exista nimic altceva.

Publicațiile online și offline, posturile de radio și televiziune, toate ne vorbesc despre importanța luptei care se desfășoară acum și care va fi înlocuită, nu peste mult timp, de alta, similară. Postându-se de o parte sau de alta a tranșeelor durabil săpate, ne îndeamnă să nu cedăm și să ne atacăm inamicul cu dârzenie, amestecând – ilar, dacă nu ar fi atât de tragic – concepte și onomatopee într-un slogan fără de sfârșit. Ai noștri de acasă este posibil să nu fie ai noștri de pe câmpul de luptă. Pot fi, la fel de bine, dușmanul strecurat viclean alături de noi, pentru a ne compromite idealurile și progresul în această ultimă bătălie. Ultima, întotdeauna ultima...

Războiul este diferit, parcă, pentru fiecare, modificându-se și modificându-ne, concomitent, până devenim diferiți. Diferiți de alții și de noi înșine. Însăși conflagrația capătă forme bizare, personalizate, pe măsura tuturor combatanților implicați, croite cu grijă la detalii, spre a ne purta mai departe pe calea bătăliei și a ireversibilei schimbări. Din tot ce am fost ne mai rămâne doar visul. Visul că mâine, poate, ne vom trezi într-o lume fără lupte, iar inamicul de ieri ne va fi din nou prietenul încercat și sincer de odinioară.

Și sper din toată inima că ne vom deștepta curând, ca dintr-un vis cumplit. Că vom deveni, după trezire, mai chibzuiți, bucurându-ne sincer de ceea ce suntem și de ceea ce avem. „Înțelepciunea este mai de preț decât armele de luptă; dar o singură greșeală nimicește mult bine” (Ecclesiastul 9, 18). În războiul cuvintelor există doar învinși...