Gheronda Efrem Aghioritul, (Filotheitul) - Despre înfruntarea ispitelor

Cine poate să se laude, potrivit Părinților, că și-a păzit inima lui neîntinată? Nimeni. Marele Vasile zicea: „Femeie nu am cunoscut și feciorelnic nu sunt”. Înțelegea prin aceasta desigur, războiul trupului, războiul pătimaș al închipuirii, al viselor nocturne și celelalte. Toate acestea sunt o simțire trupească în inimă, drept care inima, indiferent dacă nu a cunoscut ce va spune „cel de alt neam”, nu mai este feciorelnică.

Astfel pe de o parte, luptăm împotriva relelor închipuiri, luptăm să le stingem, pentru că acestea nasc gândurile cele murdare. Pe de altă parte, prin post, după putere, și prin înfrânare, prin metanii, prin canon, prin trudă și osteneală în muncă și prin priveghere, ne arătăm aplecarea noastră înaintea lui Dumnezeu, că vrem să ne curățim, să ne albim și să devenim sfinți. Nu fiindcă aceste încercări vor avea drept rezultat sfințenia, ci fiindcă, prin toate acestea, contribuim și noi împreună cu Dumnezeu la lucrarea curățirii noastre. „Împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem”[1]. Lucrăm împreună cu Dumnezeu la curățirea inimii noastre.

Când inima noastră este murdară, murdare vor fi și faptele noastre și ochii noștri și gândurile noastre și mișcările noastre și toate. Toate mădularele noastre își au temeiurile lor în inimă. În funcție de ceea ce are inima înlăuntrul ei, se exteriorizează prin mădulare. De aceea și avem visele prin care vine diavolul și își face de lucru. Ne aduce închipuiri în somn, astfel încât după ce ne trezim să ni le aducă iarăși în amintire, ca să ne provoace război și pe timpul zilei. Iar noi ce trebuie să facem aici? Să fim total indiferenți în cazul visului, să-l tratăm ca nimic, cu grija de a nu ne reaminti ceea ce ni s-a prezentat acolo, cu toată libertatea murdăriei demonului și să ne spunem în noi înșine: „Gata, s-a terminat, este doar calea naturală prin care se manifestă această problemă”. Să luptăm în mod corespunzător în cazul închipuirilor. Ne vin imagini? Cu un burete să le ștergem. Vin din nou cu mai multă îndrăzneală? Altă ștergere. Fiindcă din clipa în care nu le luptăm în mod corespunzător și încep să aibă înrâurire asupra noastră, să ne câștige, după aceea capătă putere și de fiecare dată ne va veni o imagine, ca biruitoare a închipuirii de mai înainte și a celei încă de mai înainte și ne zice: „Sunt aici! Acum te voi pune jos!”La fel cum un copil luptă o dată, de două ori, de trei ori, de cinci, dar apoi, de cum îl vede pe potrivnicul său o ia la fugă, nu poate să-l înfrunte, fiindcă din pricina înfrângerilor pe care le-a suferit mai înainte, i-a pierit curajul. Când se întâmplă așa ceva, sufletul imediat prin imaginea relei lui închipuiri este paralizat, se predă pe sine și după aceea gândește altele și altele.

De aceea e nevoie să fim înarmați cu toate armele, priveghetori, deștepți, să fim supraveghetori pentru noi înșine, astfel încât odată cu arătarea imaginii, noi, țac, să o stingem. O dată, de două, de trei ori, după aceea vrăjmașul va începe să pătimească înfrângeri, în cazul în care vine iarăși să-și facă războiul și confruntarea. În acest fel, când paharul nostru lăuntric devine curat, atunci și partea dinafară va deveni curată, potrivit Sfintelor Evanghelii.

Un bătrân scotea cu ușurință demonii și încă demoni căpetenii, „cu ranguri înalte” și îi dezarma cu ușurință. Îi spune ucenicul lui cu nedumerire:

-Gheronda, de ce demonii se tem de tine și fug? Zice bătrânul:

- Fiul meu, eu nu am făcut nimic deosebit. Se întâmplă aceasta de la Harul lui Dumnezeu. Un singur lucru am să spun totuși, că în toți anii vieții mele am fost luptat în închipuire de gânduri rele, dar cu harul lui Dumnezeu, nu a putut nimic demonul împotriva mea, niciodată nu m-a biruit cu închipuirea. Nici nu m-am învoit cu ea, ba încă nici legătură nu am avut cu ea! Și fiindcă niciodată demonii nu au biruit, de aceea acum sunt înfrânți, se tem, se dezarmează imediat și sunt izgoniți afară din oameni.

Așadar, acest gheronda era unul dintre cei cu zece la toate care a intrat la Universitate fără examene.

La fel se întâmplă și cu diferite alte patimi ale noastre, pizma, zavistia, mândria, egoismul, osândirea aproapelui, vorbirea în deșert și celelalte. De ce este nevoie aici? De luare aminte. Ne zice gândul: „Să-l iau pe fratele acesta să-i spun ceva ca să mă deconectez”. Dar când îl iau și îi vorbesc, constat că îi voi spune ceva care nu trebuia sau voi auzi eu ceva ce nu trebuia să aud, și astfel voi pătimi paguba înlăuntrul meu. Și nu va fi nici o deconectare, ci, dimpotrivă, va fi o explozie, fiindcă eu voi pătimi chin prin cedarea mea în fața gândului. Când însă reacționez la gândul meu și spun: „Care este folosul să stau și să vorbesc? Și eu oriunde m-aș duce cu dispoziția asta, voi face pagubă”. Și când mă gândesc astfel și îmi pun frână și nu o fac, zic mai bine cinci rugăciuni. Prin faptul că nu mă duc, am biruit, în timp ce dacă m-aș duce și i-aș vorbi, ar fi o înfrângere. Azi o înfrângere, mâine alta și așa se face omul și mai împătimit.

[1]1 Cor. 3, 9.