Aș spune că întâia discuție din Biserică privind ispita „virtualului” a avut loc cam pe la începuturile radioului în țară, mai ales după difuzarea, pe 9 octombrie 1932, a primei slujbe religioase de la Biserica „Sfântul Silvestru” din București. Îmi aduc aminte, din timpurile noastre, și frământările unor preoți sau credincioși când Radio Trinitas transmitea, pe 17 aprilie 1998, slujba Prohodului Domnului (prima din seria de slujbe transmise de atunci zilnic): „Ce-i aia slujbă la radio? Se poate vorbi de o comuniune a... radioascultătorilor”? Timpul a trecut și ne-am obișnuit cu astfel de transmisii, inclusiv la TV și, mai recent, în spațiul online. Pandemia a reaprins discuția cu privire la oportunitatea transmiterii slujbelor, mai ales în cazurile în care aceasta se făcea (se mai face?) cu mijloace tehnice rudimentare și cu o naturalețe vecină cu neglijența, în cazul unor slujitori ai altarului.

Dacă radioul este, totuși, o prezență „mai caldă”, televiziunea îți captează atenția și te „fixează” de o manieră care favorizează împrăștierea minții și înstrăinarea de sine. În 1996, pe când eram student la Filosofie, am mers la Mănăstirea Sihăstria și l-am rugat pe Părintele Ioanichie Bălan să-mi acorde un interviu pentru revista pe care o conduceam: „Dacă ai televizor în cameră, nu avem ce vorbi!”. Nu i-am înțeles atunci atitudinea radicală dar, mai târziu, am constatat – și din experiența proprie – cât de mari sunt ispitele celui „plasat” îndelung în fața unui ecran TV. Îmi aduc aminte și de o întâmplare cu Părintele Justin Pârvu, care a fost invitat, la un moment dat, să privească la televizor ceva ce l-ar fi interesat ‒ din câte știu, era vorba despre un material dedicat celor care au suferit în temnițele comuniste. Părintele avea să mărturisească uimit că, după momentele de „conectare” la ecran, cu greu mai reușea să-și adune mintea în rugăciune. Dacă asta au pățit oameni cu viață sfântă, ce iluzii ne facem noi când credem că ne putem „lipi” privirea ore în șir de tot soiul de ecrane, fără să fim afectați cu ceva!

Explozia de producții cinematografice și de seriale, înmulțirea „platformelor de streaming”, la care s-au adăugat alienante rețele de socializare ‒ toate acestea au venit la pachet cu ispite nemaiîntâlnite de-a lungul veacurilor. În condițiile în care și înainte de acestea, oricum, era destul de puternică tendința omului de a fugi de realitate! Părintele Emilianos Simonopetritul sintetizează această vulnerabilitate a ființei umane astfel: „Simțim nevoia să evadăm din realitate și să uităm de noi. Este o stare anormală în cel mai înalt grad”. Dar de unde această „nevoie”? E clar că ea nu este sădită în noi de Dumnezeu, ci este un efect direct al căderii firii omenești din comuniunea edenică.

Poate surprinzător, unul dintre cei ce au anticipat cel mai precis această condiție a omului de astăzi este fiul de preot Emil Cioran. În exilul său francez nota, acum aproape șase decenii, în maniera sa inconfundabilă, următoarea „profeție”: „După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puțin să trăiască: sigur e că s-a obișnuit cu noua lui condiție. Procesul acestei căderi și al acestei deprinderi se numește Istorie. Dar iată că-l amenință o altă cădere, a cărei amploare e încă greu de apreciat. De data asta, el nu va mai cădea din eternitate, ci din timp; și a cădea din timp înseamnă a cădea din Istorie. Iminentă sau nu, această cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Și atunci, după ce-și va fi pierdut până și amintirea adevăratei eternități, a primei sale fericiri, își va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit” (Emil Cioran, Căderea în timp, Humanitas, București, 1994, p. 170).

Căderea „din timp” sau „din Istorie” include sau presupune și căderea din realitate. Nu ne plângem noi astăzi că nu ne mai ajunge timpul, că parcă ziua s-a scurtat? Nu tânjim, mai ales cei obligați să lucrăm sau să învățăm online, după o interacțiune reală, fizică, după o discuție sau o îmbrățișare cu semenii noștri? Pe de altă parte, această perspectivă se poate inversa atunci când asemănăm căderile din mediul virtual cu cele din realitate (realitate ce nu trebuie nicidecum idealizată): „Când mă gândesc la orașele din care călugării au plecat în primele veacuri, nu mă pot abține să nu le compar cu media socială. Internetul este în fiecare aspect la fel de aglomerat și de zgomotos ca orice oraș și necesită la fel de multă vigilență din perspectiva vieții duhovnicești. Poate că încercăm să ieșim din mediul care ne înconjoară pentru a căuta pace și liniște, dar gândurile ne trag înapoi – ne este dor de prietenii și familia aflați la mare distanță, ne este dor de învălmășeala newsfeed-urilor. Și înainte de a cânta cocoșul de trei ori, suntem trași înapoi în curentul distragerii și al dramei” (Nicole M. Roccas, Timpul și deznădejdea. Cum să-ți recâștigi prezentul în credință și în viață, Editura Doxologia, 2020, p. 124-125).

Această a doua cădere despre care vorbește Cioran ‒ dar și (mai ales!), sub diferite formule, chiar unii sfinți contemporani ‒, pare a fi mai cumplită decât prima. Căderea în „virtual” marchează moartea unui mod de viață care, cu toate imperfecțiunile și tragediile lui, mai putea constitui un punct de plecare spre o Împărăție a lui Dumnezeu pe care o invocăm să ne tămăduiască și să le transfigureze pe toate. Astăzi, tocmai acest sentiment indefinit al sfârșitului ‒ ceva pare a se fi încheiat deja! ‒ alimentează, probabil, și frământările cu iz apocaliptic. Pentru cei mai mulți dintre noi, mântuirea va presupune o dublă ridicare: mai întâi, din mormântul virtualității, apoi din cel al realității corupte (căzute), a timpului istoric. Da, ne va fi de două ori mai greu, dar tocmai de aceea există convingerea în Biserică cum că cei de pe urmă se vor mântui împlinind mult mai puține decât asceții și martirii primelor veacuri, la a căror înălțime pot ajunge, însă, chiar și în aceste condiții. Căci toate ne sunt date cu bună măsură!