1. Câtă vreme copilul învață abecedarul, pentru el literele sânt, în sine, un fel de idoli. Literele sânt pentru el o realitate materială. Copilul care buchisește
privește cu toată atenția la litere și cu toată mintea gândește numai la litere. Când isprăvește de citit un cuvânt, îl întrebi ce a citit, și nu știe. Și se miră pentru ce îi pui o asemenea întrebare. El nu bănuiește noima cuvintelor citite. Forma, mărimea și culoarea literelor scrise – doar acestea au lăsat urme
în sufletul lui, și acestea-s tot ceea ce știe el despre litere deocamdată. Literele sânt pentru el o realitate materială, la fel ca idolii pentru închinătorul la idoli.
De aceea, atât cel ce buchisește, cât și închinătorul la idoli privesc la idolii lor cu frică și cu cinstire.

2. Cu cei ce buchisesc se aseamănă și mulți oameni în vârstă, ba chiar și mulți care poartă numele de filosofi și savanți. Cu multă osteneală și sudoare, aceștia de-abia ajung la buchisirea slovelor firești, însă nicidecum și la noima și însemnătatea lor. Iar omul învățat citește slovele negândind la cuvinte; le
citește prinzând îndată înțelesul lor. Multă vreme trebuie să se chinuie învățătorul până-l învață pe elev să „citească după înțeles.” Ceea ce se potrivește în privința cărții se potrivește și în privința naturii. Închinătorii la natură sânt întocmai cu închinătorii la slovă. Închinătorii la natură sânt copii înaintați în vârstă, dar necopți. Întrebați-i ce înseamnă lucrurile și întâmplările: vă vor privi la fel de pătrat ca cel ce buchisește, când este întrebat despre înțelesul a ceea ce a citit.

3. Și, astfel, se poate spune că nici un închinător la idoli nu știe să citească; știu să citească numai închinătorii duhului. Pentru cei dintâi, făpturile din natură sânt o realitate materială, înfățișată în formele, mărimile, culorile, feluritele lor funcții și relații. Însă, pentru ceilalți, făpturile sânt simboluri, iar realitatea duhovnicească este noima și viața și îndreptățirea ființării acestor simboluri.

4. Minunat vorbește despre aceasta Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu: „Cel luminat de Duhul Sfânt, Carele toate înnoiește, capătă ochi noi și urechi noi, și nu mai vede ca un om, adică dupre simțuri, ci, ca unul ce stă mai presus de om, privește duhovnicește lucrurile trupești, ca pre niște simboluri ale lucrurilor nevăzute.” /Cuvântul 65/ Așa și este omul ce știe să citească duhovnicește. El nu buchisește slovele naturii ca un începător într“ale abecedarului, ci merge după noimă, caută noima și tâlcuiește noima. 

5. Sfântul Maxim Mărturisitorul grăiește asemănător: „Toată lumea cea gândită (duhovnicească) tainic se înfățișează, prin simbolice asemănări, în lumea cea simțită pentru cei ce au ochi să vază, și toată lumea cea simțită se cuprinde în cea gândită.” /Mistagoghia, cap. II/ Văd asta cei ce au ochi să vadă, adică cei cu știință de carte, care știu să citească după înțeles – altfel spus, cei ce au vedere duhovnicească și pot vedea în duh cele ale duhului, nu doar cu ochii
trupești cele ale trupului.

6. Și Apostolul Pavel vorbește despre aceasta în cuvintele următoare: „Slova omoară, iar duhul face viu,“ /II Corinteni 3:6/ precum și: „Că vedem acum ca
prin oglindă în ghicitură, iar atunci față către față.” /I Corinteni 13:12/ Și iarăși, mai încolo, și mai pe larg: „Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; că cele ce se văd sânt vremelnice, iar cele ce nu se văd, vecinice.” /II Corinteni 4:18/

7. De aici se înțelege limpede că cine citește natura fără duh și fără noimă, acela citește moarte, vede moarte, primește moarte. Și cine privește natura
văzută ca pe o realitate materială, și nu ca pe o „ghicitură în oglinda duhului,” acela nu vede nimic mai mult decât un școlar de clasa întâi, care nu s-a
desprins de buchisirea slovelor. Și cine privește ceea ce se vede cu ochii ca pe ceva veșnic – cum priveau unii filosofi, începând de la vechii naturaliști Ellini până la cei mai noi tovarăși ai lor întru cugetare, Teutono- Latini –, acela este, cu adevărat, un închinător la idoli neștiutor de carte, a cărui cunoaștere stă numai în buchisirea și divinizarea slovelor lipsite de înțeles. Veșniciei îi aparține realitatea duhovnicească, iar vremii – simbolurile acelei realități.

8. Și cortul vechi-testamentar, pe care l-a făcut de-Dumnezeu-înțelepțitul meșter Veseleil după modelul pe care i l-a arătat Dumnezeu lui Moisì pe Sinai, drept a slujit „închipuirii și umbrei celor cerești.” /Evrei 8:5/ Însă cortul a pierit odată cu venirea lui Hristos, așa cum se pierd din vedere slovele atunci când se pricepe înțelesul. Când realitatea s“a arătat, simbolul realității a pierit. Venind, Domnul a întins simbolismul realității duhovnicești asupra întregului Cosmos. Nu numai cortul, care slujea [drept „închipuirii și umbrei celor Cerești“], ci întreg Cosmosul înfățișează chipul și umbra lucrurilor
cerești.
9. Hristos s“a slujit pe îndelete de simbolurile naturii pentru a lămuri realitatea duhovnicească pe care El a arătat-o lumii. Când se adunau mulțimile de oameni în jurul Lui, „a grăit lor multe în pilde.” Cuvântul „pildă” sau „parabolă” arată o acțiune dramatică, sau o întâmplare obișnuită, sau o legătură dintre lucruri și om, însă în așa fel ca să aibă, ce-i drept, și un înțeles vădit - dar înțelesul adevărat și de căpetenie al ei se află doar pe tărâmul realităților duhovnicești, în împărăția duhovnicească. „Pentru aceasta în pilde grăiesc lor,” a zis Domnul, „că văzând nu văd, și auzind nu aud, nici înțeleg.” De ce oare? „Că s-a îngroșat inima norodului acestuia.” /Matei 13:13-15/ Inima îngroșată înseamnă închiderea și orbirea vederii duhovnicești, care este în inimă. Iar această vedere duhovnicească, ce se află în inimă, cuprinde tot ceea ce savanții numesc în chip tulbure „subconștiență,” „intuiție” și așa mai departe, și tot așa.

10. „Că vouă s-au dat a cunoaște tainele împărăției cerurilor, iar acelora nu s-au dat.” /Matei 13:11/ Așa le-a grăit Hristos ucenicilor Săi apropiați. De către
cine li s-a dat? De către El Însuși. El a înlăturat de pe inimile lor toate depunerile întunecoase și vederea lor duhovnicească s-a deschis, încât au putut să vadă nemijlocit realitățile duhovnicești, întocmai ca Adam înainte de păcat, fără pilde și simboluri. Căci Adam cel fără de păcat în Rai era desăvârșit în citirea noimelor și înțelesurilor tuturor făpturilor și lucrurilor zidite. De aceea, Adam a și putut da fiecărei făpturi nume ce se potrivea miezului și noimei duhovnicești pe care fiecare făptură o înfățișa în chip simbolic. Căci nu Ziditorul a ales numele animalelor, ci „le-au adus la Adam să vază, ce nume le va pune.” Iar Adam nu a greșit, ci drept „a pus nume tuturor dobitoacelor și tuturor pasărilor cerului și tuturor fiarelor pământului.” /Facere 2:19-20/

11. Gânditorilor materialiști, oameni cu inimi îngroșate, li se pare un lucru mărunt – a da nume animalelor. Negreșit este un lucru cu totul mărunt
și neînsemnat, dacă ne închipuim că Adam a dat nume animalelor așa întâmplător și fără noimă precum materialiștii zilelor noastre dau nume cailor
și câinilor, mai mult poreclind decât numind. Însă Adam nu a făcut aceasta întâmplător și fără noimă, ci c“o adâncă și adevărată vedere a realității duhovnicești pe care fiecare animal o înfățișa prin sine. Acea lucrare, nespus de grea pentru un păcătos, Adam a săvârșit-o și repede, și ușor. El a citit cu ușurință toate simbolurile realității, de vreme ce i-a fost dat să cunoască realitățile și fără simboluri; să le privească cu inima curată precum cristalul în Ziditorul și prin Ziditorul. Această cunoaștere vizionară, pătrundere, înfăptuire, a înnoit-o Mântuitorul cu ucenicii Săi apropiați. A înnoit-o, dar nu în grabă și dintr“o dată, ci încet și treptat, îndelung-lămurind și curățind, și în cele din urmă luminând cu Duhul Dumnezeiesc cel Sfânt.

12. Această vedere a realității fără pilde, fără parabole, pe care Adam o avea, dar a pierdut-o, și pe care Apostolii, pierzându-o, iar au dobândit-o, e hărăzită
nouă, tuturor Creștinilor. Și noi, toți, am fi avut aceată minunată însușire adamică și apostolească, acest simț spre înțelegerea nemijlocită a adevărului, dacă după Botez am fi rămas neîntinați și neîntunecați de păcat. Dar tot păcatul pleacă privirea dinspre Ceruri către pământ și dinspre Ziditor către prăpastie.
După fiecare păcat, noi ne ascundem de Dumnezeu, precum și Adam, păcătuind, s-a ascuns „în mijlocul Raiului.” /Facere 3:8/ Ne ascundem și ne tăinuim, păcătuind și păcătuind, până ce, într-un sfârșit, firea cea dintru afară, tainicul nostru cel lipsit de voință, ajunge să ne fie dumnezeu în locul lui Dumnezeu – adică până ce adevărul nu piere din fața ochilor noștri, iar simbolurile adevărului nu înlocuiesc tot adevărul, toată realitatea. Sau încă și în alte cuvinte: până ce vederea inimii nu orbește cu totul și noi nu ne dăm întru totul vederii dobitocești a simțurilor să ne conducă. Și atunci se întâmplă cu noi ceea ce e spus: „orb pe orb urmează.”

13. Hristos încă a mai spus: „Duhul este carele dă viață, trupul nu folosește nimic.” /Ioan 6:63/ Nu numai trupul omenesc, ci, în sine, nici un trup din
tot Cosmosul nu folosește la nimic. El poate folosi la ceva în viața aceasta numai dacă duhul se folosește ca de o unealtă a sa, ca de un simbol al său. Duhul e realitate, trupul e simbol al duhului. Împăratul e împărat, și însemnele împăratului sânt însemne. Nesocotit ar fi cel ce ar tăgădui ființa împăratului și ar recunoaște drept împărat însemnele împăratului. Din păcate, astfel de suflete nenorocite avem și în vremurile noastre Creștine, și în zilele noastre. Parcă am trăi în vremea împăratului Navuhodonosor, cu atâtea și atâtea mii de zile și nopți înainte de Hristos, și nu în vremea împăraților încreștinați la 25 de veacuri după închinătorul la idoli Navuhodonosor! Însă voi, Creștinii, nu trebuie să țineți seama de neînvățații închinători la idoli ai vremii noastre, fie având cunună împărătească, fie togă de doctor. Voi trebuie să fiți conștienți că vouă vi se descoperă adevărul, și că voi sânteți cei ce îl cunoașteți. Dar – osteniți-vă neîncetat, ca într“adevăr să îl cunoașteți.