De o bună vreme urmăresc consternat teologi, preoți și chiar ierarhi care, fascinați de ultramediatizarea psihologică, dar și de afinitatea ei cu teologia, nu mai reușesc să le distingă. Și, pentru că în psihologie nu sunt specialiști, iar din Teologie le lipsesc Reperele clare, fac din ele un melanj periculos, contraproductiv ambelor domenii.

Indiscutabil că oricărui teolog sau slujitor, câteva cunoștințe de psihologie nu i-ar strica, fie pentru a nu le confunda, fie pentru a le utiliza complementar, în zonele lor comune. Chiar și o dublă specializare în ambele domenii, în mod normal, nu ar pune pe nimeni în pericol. Pe linia aceasta avem foarte multe exemple, oameni cu discernământ, care încurajează pe oricine studiază teologia să dobândească o fină cunoaștere a psihicului, componentă esențială a  structurii umane. Este îndeajuns să amintim, în spațiul românesc, de remarcabilele discerneri între suflet, duh și psihic, din perspectivă teologică și psihologică, făcute de părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei[1], iar scrierile Filocalice[2] sunt cele mai profunde și mai autentice dezvoltări psihologice, care depășesc cu mult domeniul modern, ca timp, calitate și amploare, pentru că nu se opresc doar la componenta psihicului uman, ci pe acesta îl integrează teologic în întregul areal antropologic din care face parte.

Practic, potrivit părinților filocalici, omul, pe calea îndumnezeirii, în sinergia activă dintre efortul său și harul dumnezeiesc, normalizează și însănătoșește toată ființialitatea existenței sale: trup, psihic, suflet, duh, așezându-le în armonia lor conlucrătoare originară. Ei sunt primii care ne învață, cu o artă fină, minuțioasă și inegalabilă, că pe Calea desăvârșirii, omul nu poate exclude niciuna dintre componentele structurii sale umane. Adică, niciun creștin nu-și poate neglija trupul, cu scuza atenției la suflet, dar va pune întotdeauna trupul în ascultare de suflet, dând astfel fiecăruia importanța și locul potrivit în ființă. De asemenea, creștinul autentic nu poate avea pretenția de trăiri înalte duhovnicești, fiind în același timp în serioase blocaje psihice. Dimpotrivă, un psihic sănătos și coerent va fi o bună temelie a adâncimilor duhovnicești, iar finele experiențe duhovnicești sunt semnele evidente ale vindecării în om a psihicului precum și dovada unei bune cunoașteri a legităților trupului.

Pericolul însă, apare atunci când unii teologi sau slujitori rămân la suprafața ambelor domenii. În aceste cazuri, atât teologia cât și psihologia sunt folosite ca simple surse de informare sau instrumente de argumentare a discursurilor, eventual pentru un portofoliu bogat și un CV consistent, punându-se în paranteză trăirile propriei persoane. După același calapod acționează și unii psihologi, mai ales atunci când au în vizor clientela din biserici. Și unii și alții sunt depășiți de situație și clar, își depășesc competențele, cu avarierea propriei persoane. Este limpede că în astfel de cazuri avem de-a face, în chip fundamentalist, fie cu psihologizarea teologiei, fie cu teologificarea psihologiei. Ambele sfârșesc în patologii periculoase și pentru „pacienți” și pentru „specialiști”.

Lăsând deoparte extremele psihologiei, nu că nu ne-ar fi cunoscute – este prea evidentă absurditatea lor -, ceea ce vrem să subliniem este pericolul mare la care teologii și slujitorii se expun, și mai ales expun pe alții, atunci cînd coboară sau renunță la Reperele Teologiei pentru fascinațiile psihologiei. Nu din convingere, nu din cercetare academică onestă, ci din simplu motiv că unii vor a fi la modă și foarte vizibili public, alții vor a înnoi limbajul, alții pentru că umblă cu aproximații simpliste. În orice caz, toți o fac din lamentație teologală și negrijă de Sine. Traseul însă, este tocmai invers, instrumentarul psihologiei este chemat să urce în Reperele Teologiei. Pe această traiectorie, psihologia se deslimitează, capătă valențe nebănuite, în spirit nu în literă, pentru că nu se oprește doar la identificarea cauzelor patologice, ci primește și soluția unei restructurări ființiale. Fără o deschidere către Reperele Teologice – nu atât cele teoretice, cât  mai ales cele ale experienței niptice nemijlocite -, psihologia stă mereu sub semnul sucombării în propriile demersuri. Identifică bolile, dar nu le poate eradica. Oferă, pentru un timp, o funcționalitate bio-psihică, un anume confort emoțional pentru anxietățile necontrolate – și asta nu-i deloc puțin lucru, mai ales în generația noastră - , dar nu-i pote oferi omului un sens mai înalt, potrivit cu demnitatea pentru care a fost creat. Pe scurt, după cum chiar psihologii o spun: „Îi poate arăta omului că este în latrină și îl lasă acolo”.

Invers, atunci cînd teologia coboară în psihologie, are fix aceleași rezultate pentru că rămne fără soluții: dumnezeiești la căutările omenești și omenești la căutările dumneziești. O astfel de teologie devine seductivă, populistă, impresionantă, pare inovatoare, pare că a a ieșit din stereotipii și din clișee (cele date tocmai de relativizarea și secularizarea internă), devenind mult mai atractivă social, dar dezechilibrată în Claritatea Mesajului mântuitor. Este limpede că avem de-a face cu o iluzie și cu o minciună ultrașlefuită, „cu parfum teologic”, dar cu venin ideologic, care dorește a lua Locul Adevărului, propriu Teologiei. Este clar că o astfel de teologie este autosinucigașă. De  fapt, nici nu-și merită numele de teologie. Este doar acea parte scolastică a ei, care-și caută mereu și mereu alte forme de exprimare pentru a fi acceptată. Este modul în care unii dau impresia că sunt teologi, în timp ce doar se folosesc de ea pentru avantaje proprii și interese ascunse.

Adevărata Teologie nu are nevoie de astfel de pârghii. Nici de popularitate, nici de susținere științifică, nici de recunoaștere academică, nici de valențe psihologice ca să fie atractivă, deși oricând poate împrumuta diferitele lor expresii. Teologia fiind mărturia Adevărului întrupat, poate îmbrăca orice formă a Realității, fiindu-i cu totul proprie, dar exprimarea ei va fi întotdeauna antinomică și paradoxală prin expresii sintetice de tipul Dogmelor, pentru că lumea a pierdut Limbajul de Taină plin de consistența Adevărului. Dogmele Teologiei, Reperele ei fundamentale, aceleași în Scriptură, în Liturghie și în Filocalie sunt Adevăr dumnezeiesc în grai omenesc la care ne adăugăm întotdeauna într-o mișcare asimptotică. Este catabaza dumnezeirii, care coboară chenotic, fără impietate, la nivelul creației și căreia îi corespunde întocmai anabaza creației, adică mișcarea ei de creștere în Dumnezeu, fără amestecare și fără schimbare. Astfel, păstrându-și distincția, creația urcă prin om spre Creatorul ei, ca la Unica lor Origine și bucurie nesfârșită.

Este absolut important să înțelegem că la întâlnirea dintre teologie și psihologie trebuie să operăm o distincție fundamentală fără de care cele două domenii ori se amestecă indistinct, ori se separă fundamentalist. Ambele extreme sunt de evitat pentru a nu cădea în ceea ce numim aici psihologizarea teologiei.

Distincția aceasta, atât de necesară este la nivelul antropologiei, domeniul lor comun, dar cu deosebiri esențiale. Practic, psihologia are ca domeniu antropologia căzută și operează pe psihicul uman căzut și îmbolnăvit, fără să aibă un model sănătos antropologic. De aceea nu poate depăși antropocentrismul: soluțiile de vindecare venind din însăși constituția căzută și bolnavă a omului. Teologia însă, operează antropologic din perspectivă Hristologică, având deci, modelul absolut de Om sănătos. Mântuitorul Hristos este modelul de Om Adevărat și de Dumnezeu adevărat. Hristos nu doar ni-L revelează pe Dumnezeu prin om, ci și pe Om prin Dumnezeu. Așadar, Hristologia este neoantropologia creației, care revelează Modelul de sănătate al umanității și prin el de însănătoșire al tuturor făpturilor și de desăvârșire al întregului Univers.

A nu face acestă necesară distincție, ca teologi și slujitori, lesne se cade în mirajul psihologic, filosofic sau științific, întotdeauna cu abandonarea reperelor sănătoase, cu consecințe devastatoare. Nu doar la nivelul înțelesurilor, care devin bulversante și ineficiente, dar mai ales la nivelul practic, al trăirilor sufletești (care nu-și pot găsi liniștea decât în Dumnezeu) și deopotrivă a funcționalității psihicului care, inevitabil, va da reale rateuri  existențiale. De aceea insistăm pentru păstrarea acestei distincții necesare, prolifică atât pentru teologie: care va putea vorbi limbajul psihologic fără să se psihologizeze, dar și pentru psihologie: care va găsi în Teologie un sprijin real în identificarea soluțiilor autentice, fără să se teologizeze.

În același timp, teologii și slujitorii bisericii să nu uite că tot instrumentarul psihologic a fost cândva al Bisericii, pus în slujba paternității și filiației duhovnicești, dar s-a dezbisericit tocmai din cauza abandonării lui pe fondul neiscusinței generalizate de a-l întrebuința la timp și cu măsură. Așadar, nu psihologizarea teologiei este soluția salvatoare, ci recuperarea iscusinței Duhului, al acelui limbaj de Taină al psihicului și al sufletului prin Adevărul întrupat al Teologiei, rezemați pe reperele nezdruncinate ale dogmelor Bisericii, glăsuite în limbaj contemporan de teologi și slujitori asumați, având reazem tare Hristologia, Modelul Sănătății Omului ca Persoană, al umanității și al întregii creații: spațiul unei continue uimiri, căreia nu i se mai poate adăuga nimic.