Gheorghiţă, Catinca şi Dumnezeu

Gheorghiţă este la treabă, precum toţi copiii foarte săraci ai satului, prinşi într-o îndeletnicire la care îi împing frigul, lipsa luminii electrice din casă, părinţii şi valul acesta al unei vieţi în care au căzut fără voie. Copilul este conştiincios, îşi face treaba până la capăt şi se apropie pentru a cere un ban. Nu, nu-şi face calcule, are doar o faţă senină de copil care ştie că are de făcut şi asta.

Aceasta este o povestioară care aşteaptă de mult timp să fie scrisă. Iar scrisul este în mâna minţii care aşteaptă momentul prielnic, ca pe un vânt care s-o alunece spre tărâmul cuvintelor potrivite. Cele mai potrivite, perfecte dacă s-ar putea!

Nu există moment şi nu există cuvânt pe măsura a ceea ce mintea gândeşte că trebuie să fie. Pentru că nu a trebuit nimic atunci când s-a întâmplat, ci pur şi simplu a fost...

Gheorghiţă, ca orice copil de la ţară, este şi el „a lui cuiva” şi oamenii se lămuresc repede între ei în această privinţă: o ridicare din sprâncene a mirare, o înclinare de cap apreciativă, scurtă grimasă de dezgust sau o mână lăsată a lehamite în jos stabilesc scurt originea, prezentul, ba chiar şi viitorul „al lui a cui este”. Tatăl lui Gheorghiţă face parte din ultima categorie sau ultimul hal, cum mai spun oamenii, iar umbra implacabilă a neamului îl cuprinde şi pe băiat, reuşind totuşi să îl sustragă temporar copilăria şi candoarea de copil de patru ani, care nu ştie nimic din toate acestea. Poate de aceea zâmbeşte încă nevinovat, irezistibil, arborând o faţă senină ca un steag al victoriei peste hainele ponosite, picioarele goale în papuceii rupţi, mâinile murdare şi reci, capul gol tuns chilug, ce fac să se ivească încă mila în vocea celor ce îi vorbesc ca unuia care este ca şi al nimănui.

Gheorghiţă are ceva aparte, inexplicabil, ce te face să zâmbeşti atunci când scoţi din buzunar bănuţul pe care îl cerşeşte din priviri şi din gură atunci când situaţia o cere, aşa cum l-a învăţat tatăl.

În cimitir, ca şi în viaţă, sunt zile şi zile, iar cea de Sfântul Ioan este una aparte. Peste pomana dată de rudele venite ca în fiecare an la morminte, se adaugă ocazia de a aduna în urma oamenilor plecaţi lumânările aprinse morţilor rămaşi aici cu copiii, care le strâng neştiutori lumina de pe pământ.

Catinca este străbunica pe care nu am cunoscut-o niciodată şi care odihneşte de peste 70 de ani sub o cruce frumoasă din piatră, pe care o reperez repede în cimitirul de ţară. Albul ei, printre crucile vechi de lemn, aplecate, ce vor parcă să intre şi ele la odihnă, în pamânt, stârneşte amintiri ce nu-s ale mele, cu cai şi lună plină, cu fustiţă pentru premiere făcută pentru copil din singura fustă mai bună a unei femei iubitoare de carte, amintiri povestite de bunica, fiica ce a făcut-o vie pe mama ei în pomelnicul adormiţilor mei, odată ce a trecut şi ea la Domnul. Poate că doar când ai o bunică ce nu mai este ajung la tine şi cei ce nu mai sunt de atât de mult timp, încât parcă nici nu ar fi fost cândva... Trei lumânări mari şi două mai mici la crucea Catincăi, lângă care mă ghemuiesc uşor, uimită de apropierea pe care o simt şi care nu ştiu de unde vine...

Gheorghiţă este la treabă, precum toţi copiii foarte săraci ai satului, prinşi într-o îndeletnicire la care îi împing frigul, lipsa luminii electrice din casă, părinţii şi valul acesta al unei vieţi în care au căzut fără voie. Copilul este conştiincios, îşi face treaba până la capăt şi se apropie pentru a cere un ban. Nu, nu-şi face calcule, are doar o faţă senină de copil care ştie că are de făcut şi asta.

Nu ştiu ce îl pune mai mult pe gânduri: sinceritatea mea că nu am bani la mine sau faptul că nu îi răspund răstit, aşa cum este obişnuit. Și, deşi este evident, totuşi mă întreabă: „Ce faci aici?”. Îi povestesc – lui sau copilului din mine? – „sunt la străbunica mea Catinca, la mormânt, unde oamenii au pus o cruce ca să ţinem minte unde este îngropat trupul – hăinuţa de piele a sufletului. Am adus lumânări care să dea căldură pentru hăinuţa care este în pământ şi lumină pentru sufletul care este sus la cer.”

Ochii lui în ochii mei lasă să se rostogolească mărturisirea care vine după a mea: „Ştii, eu fur lumânări din cimitir!”. Senin, fără introducere, fără amortizări, cuvinte care mă izbesc prin evidenţa că mi-e aproape imposibil să învăţ să mă spovedesc aşa cum o face Gheorghiţă.

Copilul dezleagă cu inima lui inima mea și îmi răspunde la fel de firesc pe cât îl întreb că da, vrea să le ia și pe cele pe care le-am aprins eu. Tăcerea mea și cea a morților se adâncesc una pe alta. Știm că suntem pe teritoriul lui Gheorghiță, singurul pe care i l-au repartizat viața și lumea. Tot ce îmi rămâne de făcut este să îi recunosc perimetrul peste care este stăpân și să încerc ca străbunica să rămână măcar cu o lumânare la mormânt. Gheorghiță află astfel că cele trei lumânări mari îl pot ajuta acasă să aibă lumină, fiindcă sunt înalte și reușesc să răspândească raze în jur, dar cele două mici, rotunde nu prea. Îl rog să i le lăsăm străbunicii, să aibă şi ea lumină. Este de acord și primește senin cele trei lumânări cu care pleacă, lăsând în urmă crucea albă, amintirile și două luminițe salvate.

În cimitir gândurile sunt tot timpul altfel, iar acum, în urma lui Gheorghiță, au rămas ca într-un patinoar, alunecând lin cele grave, cuprinse de tristeţea drumului hărăzit parcă dinainte pentru copil, pe lângă cele atinse de duioșia copilăriei senine, salvată de onestitate într-un început de ianuarie suficient de cald pentru a mă bucura că nu îngheață, suficient de frig pentru a ști că lumânările nu vor reuși s-o încălzească. Pașii mici răscolesc frunzele uscate din ce în ce mai aproape de mormântul cu crucea albă, de piatră. „Știi, m-am mai gândit! Le-am adus înapoi!”, spune copilăria lui Gheorghiță serioasă, crescută pe drumul până la poarta cimitirului în plămădeala grea a dăruirii, pe care, în puţinul şi în totul pe care îl are, o învaţă. „Să i le aprinzi... pentru Catinca”, mă îndeamnă uşor, cu aceeaşi simplitate şi sinceritate ca cea cu care spusese că vrea să i le fure... şi pe care acum le pune în slujba gândului de lumină, de căldură din povestea hăinuţei şi a sufletului, care nu se ştie cum a ajuns la el, după cum nu ştiu de unde a pornit şi când şi-a făcut culcuş în bucuria tainică de a o cunoaşte parcă amândoi pe Catinca, în acest colț de cimitir devenit de-odată altfel...

Oare străbunicii chiar îi este mai cald? Sau sunt doar lacrimile şi surâsul inimii mele ce fac în ea cuptorul în care se vede lămurit cum arată un om care a câştigat raiul şi cum arată Dumnezeu Cel nevăzut: ca Dumnezeu Care îl mântuieşte pe Gheorghiţă, biruitorul asupra clipei, unde dintr-o viaţă ce îi vine prost şi-a croit o alta, pe măsura veşniciei!

O. Georgiană

Citește alte articole despre: copil, cimitir, lumină, lumânare, adormit, copil sarac, mormânt

Ultimele din categorie