Sfântul Isaac zugrăvește relația dintre omenire și Dumnezeu ca fiind asemănătoare cu cea dintre un copil și un părinte iubitor, dar drept. Copilul simte pentru Dumnezeu atâta iubire, cât și frica de a-L nemulțumi. Această frică previne mulțumirea de sine, fiindcă a fi încrezător în sine “este ca și cum omul ar fi luat otravă de moarte. Căci până și la fiii cei adevărați și nemincinoși zece părți de dragoste trebuie amestecate cu cinci părți de frică”. Omul desăvârșit trebuie să afle echilibrul cuvenit între nădejdea născută din pocăință și teama de puterea lui Dumnezeu. Imitarea milei lui Dumnezeu ajută la găsirea și menținerea acestui echilibru, de vreme ce este “durerea mișcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire [spre tot omul]”. Conștientizarea milei lui Dumnezeu și pocăința pentru faptul că L-a întristat și s-a despărțit de Dumnezeu prin păcat duce la lacrimi în timpul rugăciunii. Ele sunt un semn că pocăința sufletului a fost acceptată și că sufletul a înaintat către “pământul curăției străvăzătoare”.

(Hannah Hunt, Plânsul-de bucurie-făcător. Lacrimile de pocăință în scrierile Părinților sirieni și bizantini, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 244)