Nenorocirea este că veacuri de-a rândul ‒ și acum mai mult decât oricând ‒ până și oamenii de bună credință (mai ales ei) văd în creștinism un fel de vag și blând cretinism, bun pentru bigoți, creduli și ființe pierdute cu firea.

În vreme ce creștinismul e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneț și mai exigent decât orice teorie extremistă de „aventură și happening” ‒ e cel mai formidabil „happening”!

Creștinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi și o soluție și e rețetă de fericire. (...)

Creștinismul dă pace, liniște și odihnă ‒ dar nu searbede și monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobației celei mai riscate. Un trapez la mare înălțime ‒ și nici o plasă dedesubt.

Nu înțeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor și petiționarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creștinismul ca pe un hiper acid lisergic și o versiune mai „tare” a unor cărți ca Arta de a fi fericit sau Cum să reușești în viață a lui Dale Carnegie.

Isihie: fericire. Și nu numai în anumite locuri, la Sfântul Munte. Pretutindeni. O rețetă universală.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 180-181)