Te rogi. Iată, rugăciunea curge frumos, simți înlăuntrul tău că Dumnezeu ți-o ascultă cu bunăvoință; mintea ți-e liniștită, inima ușoară și bucuroasă; spre sfârșitul rugăciunii, însă, simți parcă o mică slăbiciune în minte și în inimă, care ajunge ca o apăsare și ca un foc mistuitor, rugăciunea ajunge să ți se pară din cale-afară de grea și încerci chiar față de ea ceva ca o repulsie, deși până atunci, ți se părea ușoară și atrăgătoare. Să nu cazi în deznădejde, prietene! Acestea sunt uneltiri ale diavolului, căruia îi place să-și bată joc de noi, mai cu seamă când suntem către sfârșitul unei preocupări evlavioase, ca să cădem în deprimare și să considerăm pierdere de vreme lucrarea sfântă de mai înainte.

Trebuie să ne rugăm pentru ca inima noastră să capete convingerea statornică și fermă că totul - sufletele și trupurile noastre, când se simt bine și când nu se simt bine, în toate împrejurările vieții - vine de la Dumnezeu, de la puterea Sa, nu de la natură, nu de la întâmplare, nu de la noi înșine. Dacă vei înceta să te rogi lui Dumnezeu, inima Îl va uita curând pe Binefăcătorul, Creatorul și Domnul său și uitându-L vei cădea în tot răul. Vezi, așadar, că rugăciunea îți aduce un folos esențial.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005, pp. 105-107)