Să intre fiecare în sine însuşi şi să cerceteze mai cu luare aminte ce lucrează în el, ce îi dă imbold să acţioneze, care este în el principalul resort care îi mişcă gândurile, simţămintele şi faptele. Dacă vei vedea că lucrezi ba în folosul trupului şi al senzualităţii, ba cu gândul de a face impresie şi de a creşte în ochii celorlalţi – pe scurt, doar în folosul propriilor patimi, fără a te împotrivi lor în nici o privinţă şi supunându-te fără cârtire oricărei porniri pătimaşe ce se iveşte – să ştii că eşti rob păcatului şi al morţii; altfel spus, eşti, după expresia Sfântului Apostol, mort cu păcatele, pentru că faci voia trupului şi a propriilor gânduri.

A face voia trupului şi a gândurilor înseamnă a face ce-ţi trece prin cap, a tinde îndată către cele de care ţi s-a făcut chef. A venit mânia – te cerţi; a venit pofta – o satisfaci; s-a ivit prilejul de a câştiga nedrept – te foloseşti îndată de el; ţi s-a făcut poftă să te ridici pe scara socială – foloseşti toate căile strâmbe în acest scop. Cine este aşa, acela seamănă foarte mult cu un dobitoc de povară. Pe măgar, oamenii pun samarul, îl duc unde vor şi îl mai şi bat; şi pe om, punând asupră-i povara patimilor, vrăjmaşul îl leagă cu ele şi îl duce unde voieşte, tiranizându-l şi batjocorindu-l. Apostolul spune că necredincioşii se duc către idolii cei fără de glas ca şi cum ar fi traşi (I Cor. 12, 2), adică sunt târâţi, ca şi cum ar fi legaţi, pe calea patimilor şi a poftelor. Dar ce fel de viaţă este aceasta? Ce este omenesc în ea? Acolo a murit tot ce e omenesc, şi lucrează doar ceea ce este egoist, pătimaş, satanic, aducând rodul morţii, nu al vieţii.

Şi atunci, ce se va întâmpla? Dacă nu-ţi place să te întorci către Dumnezeu şi să ceri de la El harul, care îl dezleagă pe om din legăturile morţii, aşa o să şi rămâi: măgar sub jug. Şi totuşi, omului îi este greu să rămână în această robie şi se înăbuşă în ea. Deşi unii par mulţumiţi de faptul că îşi satisfac patimile, ei nu au bucurie şi veselie lăuntrică. Rugina roade fierul, viermele roade pomul: şi înlăuntrul lui boldul morţii îi roade fiinţa vie, şi omul se tot chinuie în agonia aceasta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, pp. 113-114)