Iubirea duhovnicească este statornică, neîmpătimită și nepătimașă, toată în Dumnezeu, îi cuprinde pe toți semenii, pe toți îi iubește deopotrivă, însă cu mare deosebire. „Iubiți pe vrăjmașii voștri, spune Evanghelia, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44). Aici se arată limpede și hotărât în ce trebuie să constea iubirea de vrăjmași: în iertarea necazurilor pe care ni le fac, în rugăciunea pentru ei, în binecuvântarea lor, adică în vorbe bune pentru ei și în mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru necazurile pe care ni le fac, în a le face bine pe măsura puterilor și a sporirii noastre duhovnicești, bine care poate ajunge până la gustarea morții trupești pentru mântuirea vrăjmașului. Pildă a iubirii acesteia de vrăjmași ne-a arătat Mântuitorul.

Tot Evanghelia ne poruncește să fim însă prevăzători față de vrăjmașii noștri, să nu ne dăm pe mâna lor. „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul… veți fi urâți de toți pentru numele Meu” (Matei 10, 16-17, 22). Așadar, însăși Evanghelia ne poruncește să fim prevăzători față de vrăjmași și să ne purtăm cu ei cât se poate de înțelept. Vrăjmășia se naște din duhul lumii; adeseori, ea ia locul iubirii trupești. Și dragostea trupească seamănă însă foarte mult cu vrăjmășia. Un urmaș al vechiului Adam e în stare și de iubire trupească și de vrăjmășie: cu cât este mai viu în el omul cel vechi, cu atât lucrează mai puternic bolile cu care căderea a lovit iubirea: vrăjmășia, ura, gelozia, iubirea trupească. Robul lui Hristos nu poate fi vrăjmașul cuiva.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 189-190)