Întotdeauna, această sintagmă mă duce cu gândul la perioada de după Revoluția din decembrie 1989, când au început să apară tot felul de partide politice, iar oamenii discutau aprins despre doctrine, strategii și ideologii. 

Acum, însă, fenomenul a luat amploare și ceea ce era la nivel de discuție între vecinii de la bloc, a devenit, din păcate, felul nostru de a fi. Adică, ni se pare că ne pricepem la toate, ne dăm cu părerea foarte ușor și suntem foarte nerăbdători să dăm oricând sfaturi, atât în discuțiile directe, cât și în online.

Unii, spre exemplu, își fac conturi fictive pe diferite rețele de socializare și-și exprimă, zgomotos și într-un limbaj colorat, părerile în legătură cu absolut orice.

Subiectele de dezbatere depind de starea momentului sau, poate, de interesele unora. Astfel că, în ultima vreme, se vorbește tot mai des despre „profesorii care vor doar bani, fac meditații și muncesc doar patru-șase ore pe zi”.

Pe cei care își exprimă atât de vehement părerile, i-aș invita măcar zece minute într-o clasă cu douăzeci de copii, pe care trebuie să-i ții în frâu, să-i asculți, să aplanezi eventuale conflicte apărute în pauză și cărora trebuie să le predai astfel încât, la finalul orei, să te asiguri că absolut toți elevii au acumulat cunoștințele predate. Oare cei care dau sfaturi despre cum să-și facă profesorii meseria ar fi în stare să realizeze un sfert din tot ce am enumerat mai sus?

Cine are copii, știe cât de greu este să educi un copil și mulți părinți se plâng de faptul că sunt depășiți de situație, că nu mai au control asupra propriilor lor copii, că nu îi ascultă și nu fac ceea ce li se spune. Oare un dascăl cum reușește acest lucru, nu cu un singur copil, ci cu minim douăzeci? 

Este adevărat că, pentru a deveni profesor, trebuie să urmezi o facultate, să faci practică, să înveți să lucrezi cu elevi și să te adaptezi la nevoile lor.

Meseria de dascăl este grea, dar și foarte frumoasă, cu multe provocări și satisfacții profesionale. Însă, fără ajutorul părinților, nu poți să ajungi la performanțe. Între părinți și profesori trebuie să existe respect reciproc și o legătură strânsă, căci sunt parteneri egali în educația generațiilor viitoare. Putem spune că școala, prin dascălii ei, este ca o a doua familie pentru copii, având în vedere că își petrec, zilnic, între patru și șapte ore, leagă prietenii care pot dura o viață întreagă, se bucură, se supără, într-un cuvânt, își duc mare parte din viață. Nu puține sunt situațiile când copiii au primit de la profesori mai mult sprijin și înțelegere decât de la părinți.

Din ce am observat, cei care acuză pe nedrept profesorii sunt, de cele mai multe ori, părinții care ar trebui să se ocupe mai mult de educația propriilor lor copii, ori, dacă ar fi să judecăm după limbajul licențios folosit și modul agramat de scriere și exprimare, sunt foștii elevi care abia au reușit să absolve o școală.

Într-adevăr, noi, românii, suntem inventivi și pricepuți la multe lucruri, dar există domenii despre care nu ar trebui să ne dăm așa ușor cu părerea dacă nu avem experiență sau studii de specialitate. Nu este nicio rușine să ne recunoaștem limitele. Prin urmare, dacă nu putem pune umărul să ajutăm, măcar să-i lăsăm pe cei avizați să-și facă treaba așa cum știu ei mai bine, fără să-i arătăm cu degetul ori să-i blamăm.