Pare un pic indecent să scrii despre rugby pe un „colț” de comunicare al Bisericii. Îngăduiți!

Sunt încă marcat de o după-amiază înghețată pe terenurile sportive ale unui Colegiu din Oxford. Am fost invitat de părintele Răzvan Novacovschi, arbitru de rugby, să văd copiii englezi cum cresc prin sport… Un turneu ca un turnir: St. Edward’s U 12 Rugby Festival. Cu eforturi, lacrimi, durere, deseori loviturile fiind dure. Nu de pomană s-a spus însă că sportul acesta este un sport de huligani – jucat de gentlemeni. Numai că gentlemenii se cresc.

Dincolo de joc, am admirat pedagogia profesorilor, a arbitrilor și a părinților ce-i însoțeau pe puștii din teren. Între 11 și 12 ani, pruncii m-au entuziasmat. Vii, curajoși și încercând să nu fie învinși. Scorul nici nu conta. Am ținut cu echipa bătută de toți. Din câte un colț de teren, de obicei privind larg ultima linie, cea de apărare, antrenorul unor viitori bărbați (acum cât o mână de om) striga: Fruntea sus, capul sus! Și puștii o făceau. Oricâte eseuri le marcau ceilalți, oricâte puncte pierdeau, se ridicau încruntați-bucuros și o luau de la capăt. În frig și vânt, fără suporteri, copiii aceștia mi-au dovedit cât contează o inimă vie, legată cu pasiune de ceea ce faci. Am urmărit atent jocul lor, atât puteau. Dar le-am urmărit și chipurile, determinarea, voința de a termina turneul deloc ușor. Și, mai ales, i-am văzut, la sfârșit, felicitându-se, bucurându-se, gustând din finalul unei zile grele.

Am înțeles atunci diferența. Școala nu este locul în care faci ce vrei sau în care fiecare își dă cu părerea, ci perimetrul disciplinei crescute din interior, dispuse să asume schimbarea doar când este necesară, protejată prin conservatorism de orice fel de exces novator. Bărbații se cresc cu greu și în greu, cu atenție la demnitatea lor, nu la eficientizarea imediată a vârstei. Se cresc în echipă – pentru a rezista la izolări stupide, se cresc cu forța unui pluton militar în acțiune – pentru a nu deveni proprii lor dușmani. De aceea, lecția de rugby (de vreo trei ore) mi-a prins bine. Pentru că mi-a dovedit cât de importantă este echipa, că oricât de bun ar fi unul dintre jucători, la rugby, dacă nu este susținut de ceilalți, meciul e pierdut. Toți pentru unul, unul pentru toți pare mai mult deviza unor jucători conștienți de viața lor, decât a unor galantoni ce mânuie spade. Deviza unor jucători care, la sfârșit, învinși fiind, sunt felicitați de învingători. Din toată inima, pentru că adversarului i se cuvine întreg respectul, altfel biruința din teren nu are sens.

Cred că Biserica are obligația de a-și recupera munca de echipă și în echipă, de a construi o pastorală în care fiecare om contează, fiecare efort merită recepționat. Nu premiat neapărat, dar susținut, încurajat. Copiii și tinerii vin spre noi, se angajează în Biserică așa cum le dăruie lor Dumnezeu, cu umbrirea lor de lumină. Oare vom învăța că nu scorul este cel care contează în pastorație, ci fiecare om implicat în mântuire? Fiecare om căzut ori ridicat, bun ori mai puțin bun – angajat cu trup și suflet în încercarea de a face echipă cu Hristos, Capul Bisericii? Suntem într-un turneu, angajați ca persoane și ca oameni de echipă. Izolaționismul și atomizarea continuă de idealuri nu ne ajută. Suntem întregi, numai dacă ne menținem întregi, de partea Lui. Antrenorul-coechipier care mereu ne strigă: Sus fruntea, capul sus! Sus Inima!