Rugăciunea are foarte mare importanţă pentru lume în general, ca şi pentru persoanele singuratice, în special; pentru cei sănătoşi şi în bună stare, ca şi pentru cei bolnavi şi în suferinţă. Numai că nu trebuie să rămânem doar la rugăciune, când e nevoie de mai mult decât rugăciune. În Pateric se spune că un părinte, care era mai mare peste o obşte de zece inşi, se ruga lui Dumnezeu ca şi în viaţa de dincolo de mormânt să fie şi el împreună cu ucenicii lui.

Condiţia pentru aceasta a fost stabilită prin minune dumnezeiască: “Să fie ucenicii la măsurile părintelui” şi atunci vor putea fi împreună în veşnicie. În viaţa aceasta pământească s-a constatat că ucenicii nu erau la măsurile părintelui. Căci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au găsit pe cale, pe când părintele, cu toate că era singur, şi-a dat toată silinţa să-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obişnuit, ci era îngerul lui Dumnezeu, închipuit într-un bolnav, fără ajutor.

Este interesant de observat că cei zece ucenici ai părintelui, deşi erau cu toţii împreună, nu s-au simţit îndemnaţi să facă ceva concret pentru cel ce se întâmplase a le fi în cale, în timp ce părintele, singur fiind s-a gândit să-l transporte în spate şi să nu-l lase acolo unde îl întâlnise.

Pe mine, de la prima lectură a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a întâmpinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, că n-au ce să facă cu el. Bolnavul, ca şi cum ar fi fost de acord cu ei, că într-adevăr n-au cum să-l ajute, a zis: “Duceţi-vă şi rugaţi-vă pentru mine”. Mie, acest  cuvânt mi-a apărut de la prima lectură şi a continuat să-mi rămână în minte ca o ironie. Bineînţeles, are şi rugăciunea rostul ei, dar ea nu înlocuieşte şi nu suplineşte ceea ce s-ar mai putea face şi ceea ce ar mai trebui făcut, adică mila, ajutorul material efectiv.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Teofil (Pârâian), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului,  1997,  pp. 71-72)