Cum înțelege o monahie desăvârșirea?

Când am intrat ca soră de mănăstire, aveam încercări foarte mari, din vina mea, şi atunci Părintele Clement mi-a spus un cuvânt pe care n-am să-l uit vreodată. M-a întrebat: Tu ştii ce înseamnă desăvârşirea? I-am răspuns că nu ştiu. Atunci mi-a zis: Desăvârşirea înseamnă multă suferinţă. Şi cum puţini ştiu să sufere, puţini ajung la desăvârşire. Când omul are o boală, nu i se dau numai siropuri dulci. De regulă, medicamentele şi tratamentele sunt foarte amare şi foarte dureroase. Când omul suferă de foarte multă mândrie, Dumnezeu îl tratează cu medicamente amare. Şi totdeauna metodic, ca un Părinte iubitor.

La fel acționăm când ne educăm copiii: nu le dăm numai ciocolată ca să-şi facă lecţiile, ci îi mai tragem şi de-o ureche, le mai dăm o pălmuţă, îi oprim şi de la alte lucruri plăcute în sens pedagogic, nu pentru că-i urâm sau vrem să-i distrugem, ci pentru că le vrem binele. Aşa şi Dumnezeu procedează cu noi când vede că suntem mândri, egoiști, orgolioși, încăpățânați, încercând să ne zdrobească colțurile. Ne mai lovim de cuvântul dur al celui de lângă noi, de observația caustică a maicii starețe, de nedreptăți, pe care așa le percepem noi în acel moment. Peste toate acestea însă nu poți trece decât cu răbdare. Iar răbdarea aceasta în suferințe, în nedreptăți, este foarte grea.

„De adevărata rugăciune de calitate ducem noi lipsă”

În viața duhovnicească alternează stările de bucurie cu stările de mâhnire profundă, iar asta pentru că nu suntem noi cum trebuie. Nedesăvârșirea din noi atrage toate aceste amărăciuni. Harul este foarte sensibil, foarte gingaş. Dacă l-ai atins, imediat pleacă. Dacă ai gândit ceva rău, dacă te-ai împotrivit sau ai cârtit sau ai plâns din orgoliu, se îndepărtează harul. Și câtă răbdare îți trebuie până se întoarce... Și nu revine fiindcă faci tu ceva anume, ci e darul lui Dumnezeu asupra unui suflet necăjit. A fi desăvârșit înseamnă a iubi desăvârșit.

Într-un timp, exista la noi o preocupare pentru a construi, spre asta eram îndemnaţi, aceasta ni se cerea. Iar oamenii nu se mai puteau opri. Unde e nevoie, da, dar sunt mănăstiri unde totul este pus la punct şi nu mai ştiu ce să inventeze, ce să mai construiască. Cred că de adevărata rugăciune de calitate ducem noi lipsă în timpurile pe care le trăim. Iar cel mai greu lucru este rugăciunea.

De ce este rugăciunea cel mai greu lucru?

Rugăciunea cere jetfă, e ca şi cum ai rupe din tine. Vei vedea oameni care ridică mănăstiri și o fac cu plăcere, chiar dacă trebuie să umble, să agonisească, să deschidă uşi, să se zbată, să nu poată dormi de grija datoriilor, şi cu toate acestea, mai plăcut le este să facă acest lucru decât să stea şi să se roage.