Rugăciunea e o creație infinită, arta supremă. Mereu și mereu, simțim o năvală înfocată spre Dumnezeu urmată numai de o cădere din lumina Sa. Iarăși și iarăși, devenim conștienți de neputința minții de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simțim la marginea nebuniei.

„Ne-ai dat porunca de a iubi, dar nu se află în mine puterea de a iubi. Vino și săvârșește în mine tot ceea ce ai poruncit, căci poruncile Tale covârșesc puterile mele. Mintea mea e prea slabă ca să Te înțeleagă pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale. Zilele mele trec în nesfârșită dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gândurilor rele din inima mea.”

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea, experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 p. 82)