Viaţa omenească se desfăşoară într-o înlănţuire de cauze şi efecte în care suntem prinşi fără scăpare. Este o închisoare în care nu există grilaje, gratii, lanţuri şi încuietori văzute, însă din care nu mai poţi evada niciodată. În această perspectivă se află orarul zilnic, cele 8 ore de muncă, necesitatea hrănirii de trei ori pe zi, necesităţile trupeşti, oboseala, stricăciunea trupului nostru condamnat la moarte înainte de a se naşte. Un părinte din pustia Egiptului plângea în fiecare zi, şi atunci când a fost întrebat de ce plânge a răspuns: „Plâng pentru că încă mai mănânc…”.

Este acea realizare a faptului că suntem simple „experimente” în faţa morţii, conştientizarea faptului că suntem pământ şi în pământ ne vom întoarce. Suntem atât de slabi, de supuşi stricăciunii, ispita ne îndoaie şi ne frânge mereu, călătorim în spaţiul dintre două eşecuri. În acest angrenaj de umanitate căzută, există însă oameni care se menţin la suprafaţă, printr-o permanentă vorbire cu Dumnezeu, Cel infinit de nou şi de iubitor în tandrețea Sa de o subtilitate nesfârşită.

Viaţa noastră şi a celorlalţi ne oferă deseori suferinţe şi dureri din care instinctiv dorim să fugim cât mai departe. Fie că e o fugă spaţială sau una anestezică, trupul nostru este setat să evite durerea, iar sufletul să evite suferinţa. La o primă reacţie, putem răspunde la rău cu rău, într-un mimetism absurd, în care ne vădim apartenenţa noastră la materia moartă şi nesimţitoare. Alteori, putem răbda suferinţa cu pumnii strânşi, nădăjduind în mântuirea viitoare şi gândind o portiţă de scăpare. Însă este cu totul fascinant cum unii oameni primesc suferinţe inimaginabile şi dureri îngrozitoare cu mulţumire şi cu bucurie, înţelegând taina suferinţei care umple inima de pocăinţă, subţiază sufletul şi-i ascute simţirile în lupta sa cu păcatul. Ieşirea din cercul vicios al durerii şi al morţii este scăparea omului din labirintul propriilor limitări. Zborul către înăţimile cereşti prin rugăciune şi Euharistie ne poate scoate din închisoarea dorinţelor prea mari pentru o putinţă prea mică.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 243-244)