Nu demult, am auzit povestită o întâmplare din Pateric. Trei frați de mănăstire s-au hotărât să-și lucreze mântuirea: unul propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, altul cultivând milostenia și slujirea aproapelui, iar al treilea practicând mai intens rugăciunea, liniștindu-se într-un loc retras. După câțiva ani, s-au reîntâlnit și și-au analizat starea duhovnicească. Primul a mărturisit că a aflat ceva mulțumire din împărtășirea cuvântului evanghelic, dar nu a aflat cu adevărat odihnă duhovnicească. Al doilea, de asemenea, a adus multă mângâiere celor aflați în suferință, dar, parcă, nu era mulțumit sufletește. Al treilea le-a spus că el a aflat multă pace și așezare duhovnicească rugându-se. Apoi i-a dus pe frații săi la un izvor din apropiere și l-a tulburat. 

- Priviți! Ce vedeți? i-a întrebat pe frați. 

- Vedem o apă tulbure. 

După un timp, apa s-a limpezit. 

- Priviți acum! i-a îndemnat din nou fratele. Ce vedeți? 

- Ne vedem chipurile, au răspuns ceilalți doi.

- Aceasta este liniștea, a spus cel de-al treilea. Te ajută să te vezi pe tine, să te întâlnești cu tine, să te cunoști și să-ți vezi cu atenție lipsurile, păcatele, obiceiurile greșite și, apoi, cunoscându-le, să te poți elibera de ele. 

Să nu înțelegem că trebuie să renunțăm la milostenie și la mărturisirea Cuvântului, dar acestea se înfăptuiesc mult mai bine când creștinul lucrează liniștirea interioară, prin rugăciune.

          ***

Rugăciunea este, între altele, și un „loc de întâlnire” al omului cu Dumnezeu, cu sine însuși, dar și cu ceilalți pentru care ne rugăm. O putem vedea și așa. Prin rugăciune avem acces la cele dinlăuntru ale noastre. Rugăciunea liniștește valurile sufletului. Se știe că atunci când pe un lac sunt valuri, nu-i poți vedea adâncimile, dar când apa este liniștită, se văd peștii, algele, pietrele. Prin rugăciune reușim să fim atenți la mișcările cele mai fine ale sufletului, avem acces la profunzimile lui. Atunci ne putem înțelege mai bine pe noi înșine, putem observa și repara obișnuințele greșite pe care le ducem cu noi din familie sau cu care ne-am pricopsit pe parcursul anilor în anturaje nepotrivite. Rugăciunea este astfel și tămăduitoare: „În timpul rugăciunii ne conștientizăm slăbiciunile și arătăm Doctorului rănile noastre, pentru a ne tămădui. Pentru aceea diavolul luptă împotriva noastră pentru a ne trândăvi” și a nu ne cunoaște patimile, ne spune Sfântul Ioan Hrisostom.

Dacă pregătim loc, adică ne cultivăm o inimă rugătoare, atunci îi luăm pe toți ai noștri cu noi oriunde ne-am afla. Și atunci, nu locul geografic contează, ci rugăciunea din inima noastră, locul spiritual pregătit de noi în care sunt găzduiți și încălziți cu harul lui Dumnezeu toți cei pe care-i iubim (oameni buni sau mai puțin buni), toți cei vii și toți cei ce au trecut deja la Ceruri, pentru care ne rugăm.[1]

Rugăciunea este mijlocul cel mai la îndemână de a-L întâlni pe Dumnezeu, ne spune Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae: „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărți, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii că e cu putință să-L întâlnești pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi atunci L-am auzit spunându-mi: Îndrăznește să înțelegi că te iubesc! Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înțeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubește şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalți. Am înțeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristețe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaște viața veșnică.” [2]

               ***

Rugăciunea este o convorbire, un privilegiu de a vorbi personal cu Dumnezeu despre viața noastră, despre cei din familie, despre prietenii noștri. Când ne rugăm pentru prieteni și cunoscuți, îi salutăm duhovnicește. Despre rugăciune se spune și că este sfatul omului cu Dumnezeu. În rugăciune, omul se întâlnește cu Dumnezeu și se sfătuiește cu El. Rugăciunea este și o formă de evadare dintr-o lume gălăgioasă și flecară, o evadare în interior. Trebuie să înțelegem că aglomerația de lucruri și informații în care trăim, nu înseamnă neapărat complexitate, ci complicație și împrăștiere. Rugăciunea cultivă și sinceritatea pentru că cel ce se roagă își cercetează conștiința. Apoi, rugăciunea ne acoperă de ispite și de păcate. 

Te rog, Doamne, ajută-mă să mă pot ruga, pentru a mă întâlni cu Tine, cu mine însumi și cu toți cei pe care-i iubesc!