Să nu spunem că nu putem face nimic, întrucât atunci nu vom reuşi să dobândim această rugăciune, care este atât de vastă încât cuprinde lucrurile cereşti în ea! Să mă explic: atunci când rugăciunea devine activă, mintea devine atât de limpede, atât de luminată, atât de dinamică, primeşte aripi atât de puternice, încât ea se înalţă foarte sus  şi-L întâlneşte pe Dumnezeu cu toate harurile Sale. Atunci mintea devine atât de receptivă la contemplaţiile duhovniceşti încât omul rosteşte uimit: „Ce contemplaţie să-mi aleg?”

Pe de altă parte, atunci când mintea nu e luminată de rugăciune, este extrem de leneşă; nu poate fi mişcată nici măcar către o singură contemplaţie. Atunci când omul face eforturi  şi nu află rugăciunea, cel rău vine şi spune: „Vezi, ai depus atâta efort şi n-ai aflat nimic, prin urmare, renunţă la această rugăciune”. Dar experienţa ne spune în felul său propriu că e nevoie de răbdare şi perseverenţă, căci inima nu se deschide uşor pentru rugăciune. Multe lovituri şi mult efort în rugăciune sunt necesare. Ce se întâmplă cu o sămânţă? Încolţeşte; încetul cu încetul se înalţă; iese la suprafaţa solului şi creşte în lumina acestei lumi. Apoi creşte, înfloreşte şi aduce rod.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 304-305)