Toată viaţa noastră nu e decât acest pelerinaj extraordinar către locul inimii noastre, către acest altar interior. Pentru a pacifica și a curăți mintea, și a o „face să coboare” în inimă, „metoda” folosită este invocarea numelui lui Iisus, cu formulele care au variat: Kirie eleison, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”... Chemarea numelui combină chemările din Evanghelie ale vameșului și orbului într-o formulă care poate fi prescurtată, care poate fi întretăiată de tăceri, care poate fi uneori un strigăt de smerenie, în stare pură, care poate deveni un fel de pecete a binecuvântării sau ca un cântec de dragoste. Atunci descoperim că avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne imaginam: mergând pe stradă, urcând o scară, în timpul lucrului, în timpul unei întrevederi, putem să chemăm numele lui Iisus și să ne deschidem iubirii Lui. Și, puțin câte puțin, chemarea „se alipește” de respirație, deschide în noi o respirație mai profundă, suflarea noastră corespunde într-un fel cu Suflul lui Dumnezeu.

(Olivier Clement, Viața din inima morții, traducere de Claudiu Soare, Editura Pandora, 2001 pp. 247 – 248).