Pentru creștinii ortodocși, rugăciunea pentru morți nu este o chestiune de opțiune personală, un surplus de evlavie, ci, dimpotrivă, un element permanent al rânduielii zilnice a slujbelor noastre. Avem o multitudine de astfel de rugăciuni: Cela ce cu adâncul înțelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chivernisești și ceea ce este de folos tuturor le dăruiești, Unule Ziditorule, odihnește, Doamne, sufletele adormiților robilor Tăi, că spre Tine nădejdea și-au pus, spre Făcătorul și Ziditorul și Dumnezeul nostru.

Sau: Odihnește, Dumnezeule, pe robii Tăi, și-i așază în Rai, unde cetele sfinților, Doamne, și drepții ca luminătorii strălucesc: pe adormiții Tăi odihnește-i, trecându-le lor toate greșelile.

Unele au un ton mai sumbru, amintindu-ne posibilitatea unei despărțiri veșnice de Dumnezeu: De focul cel veșnic, de întunericul cel mai din afară, de scrâșnirea dinților și viermele care nu doarme și de toată durerea, mântuiește, Doamne, pe adormiții robii Tăi.

Mijlocirea pentru cei morți nu are limite rigide. Pentru cine ne rugăm? În sensul strict, în rugăciunile de obște, canoanele ortodoxe autorizează rugăciuni nominale doar pentru cei care au murit în comuniune văzută cu Biserica. Dar există cazuri în care rugăciunile ne sunt mult mai cuprinzătoare. La vecernia din Duminica Cinzecimii (numită „vecernia plecării genunchilor”) se rostesc rugăciuni chiar și pentru cei din iad: Care și la acest praznic, cu totul desăvârșit și mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ținuți în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite ușurare și mângâiere celor cuprinși de întristări apăsătoare.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 29-30)