Bogatul din Evanghelie care a uitat să-și mărească inima

Puncte de vedere

Bogatul din Evanghelie care a uitat să-și mărească inima

Bogatul din Evanghelie și-a mărit hambarele, dar a uitat să-și mărească inima. Noi să facem tocmai invers: să nu ne preocupăm atât de mult să adunăm pentru noi, ci să ne străduim să avem o inimă tot mai mare, în care să încapă Dumnezeu și toți oamenii pe care El ni i-a dăruit.

Suntem în a doua duminică a Postului Nașterii Domnului, într-o perioadă în care Biserica ne cheamă să ne pregătim sufletește pentru întâlnirea cu Hristos Cel Care vine în lume. Am început un drum spre Betleem. Un drum al rugăciunii, al înfrânării, al iertării și al milosteniei. Un drum în care ar trebui să devenim puțin mai buni, puțin mai atenți la cei de lângă noi și, mai ales, puțin mai apropiați de Dumnezeu. Și iată că, în această duminică, Biserica ne pune înainte o Evanghelie care, la prima vedere, pare să nu aibă prea mult de-a face cu pregătirea pentru Crăciun. Nu ne vorbește despre ieslea Betleemului, despre Fecioara Maria, despre păstori sau despre magii care Îl caută pe Pruncul Iisus. Ne vorbește despre un om bogat, despre o țarină roditoare și despre niște hambare care au devenit neîncăpătoare.

Dar, dacă privim mai atent, vom descoperi că această Evanghelie este una dintre cele mai potrivite pentru începutul călătoriei noastre spre Betleem. Pentru că înainte de a-I face loc lui Hristos în lume, trebuie să-I facem loc în inima noastră. Iar uneori inima omului este atât de plină de lucruri, de griji, de dorințe și de planuri, încât Dumnezeu nu mai găsește loc să intre. Evanghelia ne spune că unui om bogat i-a rodit țarina din belșug. Nu ni se spune că a furat, că a înșelat sau că a nedreptățit pe cineva. Pur și simplu, Dumnezeu i-a binecuvântat munca, iar pământul i-a oferit o recoltă bogată. Omul avea motive să se bucure, să mulțumească, să privească spre cer și să spună: „Doamne, cât de bun ai fost cu mine!”. Dar nu face acest lucru. În loc să-I mulțumească lui Dumnezeu, începe să vorbească numai cu sine însuși: „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?”. Și găsește repede soluția: „Voi strica jitnițele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele”. Observați, vă rog, cât de mult se vorbește omul acesta pe sine! Roadele mele, hambarele mele, bunătățile mele, sufletul meu. Totul este al lui. În lumea lui nu mai există nimeni altcineva. Nu apare niciun sărac, niciun vecin, nicio familie aflată în nevoie, niciun om căruia să-i poată întinde o mână de ajutor. Și, mai ales, nu mai apare Dumnezeu. Omul avea o țarină roditoare, dar o inimă neroditoare. Avea hambarele pline, dar sufletul gol de recunoștință. Avea de toate, numai că nu mai știa să se bucure de ceea ce primise. Și aici începe drama lui. Nu bogăția l-a pierdut pe acest om, ci faptul că bogăția a devenit centrul vieții sale. Nu faptul că avea mult era problema, ci faptul că nu mai putea vedea nimic dincolo de ceea ce avea.

Cât de ușor putem ajunge și noi în aceeași situație! Muncim, agonisim, construim, cumpărăm, adunăm. Ne dorim o casă mai mare, o mașină mai bună, mai mult confort, mai multă siguranță. Și nu este nimic rău în toate acestea. Dumnezeu nu ne cere să nu muncim și nici să nu ne bucurăm de roadele muncii noastre. Dar ne cere să nu uităm că viața este mai mult decât ceea ce putem strânge în mâinile noastre. Uneori avem impresia că, dacă vom avea suficient de multe lucruri, vom fi în sfârșit fericiți. Că atunci când vom termina casa, când vom avea banii necesari, când vom rezolva toate problemele, când vom cumpăra ceea ce ne lipsește, vom începe să trăim cu adevărat. Dar vine o dorință după alta, un plan după altul, o grijă după alta. Și, fără să ne dăm seama, viața trece printre degetele noastre, în timp ce noi suntem ocupați să adunăm lucruri pentru o viață pe care nu mai avem timp să o trăim.

Bogatul din Evanghelie și-a mărit hambarele, dar a uitat să-și mărească inima. Aceasta este, poate, cea mai importantă lecție a acestei duminici. Omul se preocupă să aibă mai mult spațiu pentru roadele pământului, dar nu se gândește nicio clipă să facă mai mult loc iubirii. Își mărește hambarele, dar nu și milostenia. Își mărește averea, dar nu și recunoștința. Își face planuri pentru viitor, dar nu-și mai face timp pentru Dumnezeu. Și cât de mult avem nevoie să auzim acest cuvânt în vremea postului! Pentru că postul nu înseamnă doar să scoatem anumite alimente din farfurie. Înseamnă să scoatem din inimă ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu. Să renunțăm la răutate, la invidie, la judecată, la lăcomie, la orgoliu. Să învățăm să împărțim, să iertăm, să ne oprim din alergare și să privim în jur.

Este foarte interesant că bogatul din Evanghelie își spune: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!”. El vorbește cu sufletul său ca și cum sufletul ar putea fi hrănit cu grâne, cu bani și cu bunuri materiale. Crede că, dacă a umplut hambarele, a rezolvat și problema sufletului. Dar sufletul nu se hrănește cu ceea ce adunăm, ci cu ceea ce dăruim. Nu se satură cu lucruri, ci cu iubire. Nu găsește odihnă în bogăție, ci în Dumnezeu. Poți să ai o casă mare și să nu ai pace în ea. Poți să ai o masă bogată și să nu ai cu cine să o împarți. Poți să ai foarte mulți bani și să nu ai un om căruia să-i poți spune necazul tău. Poți să ai toate lucrurile pe care le-ai dorit și totuși să simți că îți lipsește ceva. Pentru că omul nu a fost creat doar pentru a aduna. A fost creat pentru a iubi.

Și poate că aici ar trebui să ne oprim puțin și să ne întrebăm: câte hambare am construit și noi în viață? Câte lucruri am adunat și câte suflete am mângâiat? Cât ne-am preocupat de confortul nostru și cât ne-am preocupat de singurătatea celor de lângă noi? Cât timp am petrecut pentru a câștiga bani și cât timp am oferit familiei? Câte lucruri am cumpărat și câte bucurii am dăruit? Dar Evanghelia ne mai descoperă ceva. Bogatul își făcuse planuri pentru mulți ani, dar uitase că nu este stăpânul timpului. Dumnezeu îi spune: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Cât de dureros este acest cuvânt! Omul vorbește despre mulți ani, Dumnezeu îi vorbește despre această noapte. Omul se gândește la viitor, Dumnezeu îi amintește că viața este un dar care nu ne aparține în totalitate. Noi spunem mereu: mâine mă voi ruga mai mult, mâine mă voi împăca, mâine voi merge la biserică, mâine voi face binele pe care astăzi l-am amânat. Mâine voi merge la părinți, mâine voi vorbi cu fratele meu, mâine îi voi spune cuiva că îl iubesc. Dar câte mâine nu s-au transformat în prea târziu!

Și ce legătură are toate acestea cu Postul Nașterii Domnului? Are o legătură foarte adâncă. Pentru că noi ne pregătim să-L primim pe Hristos, iar Hristos vine în lume într-o iesle săracă. Fiul lui Dumnezeu nu Se naște într-un palat, nu Se așază într-un loc pregătit de bogăție și de strălucire omenească. Se naște în smerenie, în simplitate, în sărăcie. Cel Care este Stăpânul cerului și al pământului nu-Și pregătește hambare mai mari. Vine și Se așază într-o iesle. Ce contrast extraordinar între bogatul din Evanghelie și Pruncul din Betleem! Unul are totul și nu-i ajunge nimic. Celălalt nu are nimic din bogățiile lumii și aduce lumii totul. Unul își construiește hambare pentru sine. Celălalt vine să Se dăruiască pe Sine pentru oameni. Să nu ajungem în ziua Crăciunului cu masa plină și sufletul gol! Să nu avem luminițe în ferestre și întuneric în relațiile cu cei dragi! Să nu cântăm colinde despre pace, în timp ce în casele noastre nu mai știm să ne iertăm!

În această a doua duminică a Postului Crăciunului, să ne propunem un lucru simplu: să devenim mai bogați în Dumnezeu. Să-I mulțumim pentru ceea ce avem, să dăruim din ceea ce primim, să iertăm cât încă mai avem cui, să iubim cât încă mai avem timp. Să avem hambare în care să păstrăm roadele muncii noastre, dar să avem mai ales inimi în care să păstrăm iubirea lui Dumnezeu. Să avem case primitoare, mese îmbelșugate, dar și uși deschise pentru cel care are nevoie de ajutor. Iar când vom ajunge la Betleem, să nu venim înaintea Pruncului cu mâinile pline de lucruri și cu sufletul gol de iubire. Să venim cu o inimă curățită, cu o rugăciune sinceră, cu o iertare oferită și cu o faptă bună făcută în taină. Pentru că Dumnezeu nu caută hambare încăpătoare, ci inimi primitoare. Nu caută oameni care au adunat mult, ci oameni care au învățat să iubească mult.

Bogatul din Evanghelie și-a mărit hambarele, dar a uitat să-și mărească inima. Noi să facem tocmai invers: să nu ne preocupăm atât de mult să adunăm pentru noi, ci să ne străduim să avem o inimă tot mai mare, în care să încapă Dumnezeu și toți oamenii pe care El ni i-a dăruit.

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!