Să ajutam adolescenții să-L simtă Prieten pe Dumnezeu

Este deosebit de important ca adolescentul să se simtă prieten al Mântuitorului Iisus, iar aceasta este cu putinţă să se dezvolte ca relaţie doar în perioada adolescenţei... Prietenia este chemarea altuia în propria-ţi viaţă. Legătura adolescentină cu Hristos constituie o provocare înspre adâncirea relaţiilor cu ceilalţi.

Posibilitatea ca adolescenţii să greşească în iniţiativele lor şi să fie atraşi de dorinţa de un nou care e diferit de Biserică sau e în afara Bisericii creşte dramatic prin inconsecvenţa religioasă a celor mari. Atunci adolescentul este sufocat şi cere să se elibereze de aceştia, să îşi formeze propria lui credinţă, într-un fel în care să nu o mai simtă alterată, aşa cum o simte pe cea a adulţilor.

„Adolescenţii înţeleg repede că motivele pentru care păstrăm obiceiurile şi practicile vechi în inima credinţei noastre sunt doar de ordin tradiţional. Deseori se bazează prea puţin pe adevăruri teologice. Adolescenţii văd inconsecvenţa celor mari, precum şi pe cea proprie. În timp ce credinţa lor devine din ce în ce mai personală, se tem de ipocrizie mai mult decât de orice altceva.”

Interesul şi agonia tinerilor contemporani pentru identitate iau prin surprindere o Biserică ce s-a obişnuit să definească identitatea sufletească din religiozitate, și nu invers.

În decursul veacurilor religiozitatea (şi, desigur, forma comună a societăţii satului sau a oraşului) era aceea care definea identitatea sufletească. Drept urmare, credinţa trebuia să fie acceptată pe nemestecate, numai şi numai ca să funcţioneze un mecanism comunitar.

Fenomenul acesta urmează să se perpetueze în formele şi simptomele formalismului şi religiozităţii magice şi, desigur, să rămână aşa pentru mult timp. Însă pentru noua generaţie se ridica problema dezvoltării unei credinţe şi a unei vieţi bisericeşti compatibile cu nişte identităţi psihice mature şi valoroase.

Această întoarcere, după părerea mea, găseşte nepregătit acel mecanism de predare a credinţei (clerici, părinţi, cateheţi), deoarece întreaga sa filosofie trebuie înnoită şi reformulată. De altfel, viitorul aparţine acestei noi teme a religiozităţii, care nu se lasă orbită în faţa căutării individului pe parcursul tinereţii şi în faţa pericolului diluării în perioada de după tinereţe.

Adâncirea în adevărurile de credinţă şi retâlcuirea lor în termenii gândirii contemporane vor constitui provocarea Bisericii pentru următoarea perioadă. Orice atitudine provocatoare din partea tinerilor trebuie să fie însoţită de o orientare teologică din partea noastră, a adulţilor.

O slujire creştină a tinerilor ar trebui să fie o prelungire a teologiei. Manifestarea ei ar trebui să se găsească nu în rezolvarea problemelor adolescenţilor, ci în ajutorul ca aceştia să dobândească recunoaşterea capacităţilor pe care le pot găsi în legătura cu Iisus Hristos. Asta înseamnă că trebuie să li se predea mesajul că Dumnezeu îi iubeşte, că sunt importanţi pentru El, că pot primi putere de la El şi se pot dezvolta astfel către maturitate.”

Ce sens poate avea o credinţă atunci când nu funcţionează ca o legătură personală? „Este deosebit de important ca adolescentul să se simtă prieten al Mântuitorului Iisus, iar aceasta este cu putinţă să se dezvolte ca relaţie doar în perioada adolescenţei... Prietenia este chemarea altuia în propria-ţi viaţă. Legătura adolescentină cu Hristos constituie o provocare înspre adâncirea relaţiilor cu ceilalţi.”

Desigur, pentru a se preda o astfel de relaţie este nevoie în prealabil ca ea să funcţioneze în sufletul celui care o predă.

(Pr. Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 161-164)

De la același autor

Ultimele din categorie