Totdeauna mi-a plăcut să mă ştiu, să mă prezint, să mă simt, să mă angajez spre bucuria altora. Vreau să fiu lucrător de bucurie.

Până de curând, dacă m-ar fi întrebat cineva care este cea mai mare bucurie  a vieţii mele, n-aş fi putut răspunde la această întrebare. Şi e firesc să fie aşa, devreme ce viaţa mea a fost urzită pe bucurii şi întreţesută cu bucurii. Viaţa mea, în principal, a fost un şir de bucurii. Am avut bucurii din credinţa în Dumnezeu şi din tot ce ţine de practicarea credinţei.

Am avut bucurii din succese. Am avut bucurii din realizări. Am avut bucurii din relaţiile cu oamenii, cu cei din familia în care am venit pe lume şi în mijlocul cărora mi-am trăit anii copilăriei. Am avut bucurii din relaţiile cu rudele, cu prietenii, de care n-am dus lipsă, cu colegii, cu oamenii binevoitori câţi au fost în jurul meu.

Am avut bucurii multe din cărţile citite de mine sau pe care le-au citit pentru mine cei din jurul meu. Am avut, deci, bucurii peste bucurii. Şi într-o astfel de situaţie este greu să alegi o bucurie anume şi să spui despre ea: aceasta este cea mai mare bucurie a vieţii mele. Şi cu toate acestea, iată că a venit vremea să pot spune, abia în al şaptezeci şi doilea an al vieţii mele, că cea mai mare bucurie a vieţii mele este apariţia cărţii de poezii a Maicii Teodosia – Zorica Laţcu. Conştiinţa mea îmi spune că cea mai mare bucurie a vieţii mele nu-i vreo bucurie din vreun succes personal, nici din vreo realizare, fie ea cât de importantă, ci cea mai mare bucurie a vieţii mele mi-o dă „cartea cu bucurii”, „cartea cu poezii minunate şi înminunătoare”, scrise de Zorica Laţcu Teodosia.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 193-194)