Pe calea către bucuria pascală, Biserica a rânduit să ne aducă în atenție o serie de evenimente menite să ne ajute să înțelegem timpul liturgic în care ne aflăm, cel al Postului Mare. Duminicile din această perioadă sunt repere spirituale care conduc mintea spre înțelegerea tainei întâlnirii omului cu Dumnezeu în lumina Învierii, iar pericopele evanghelice vorbesc despre puterea vindecătoare a harului care poate restaura ființa umană în integritatea ei psihosomatică.

Suntem în cea de a doua duminică a Postului Mare, când Părinții Bisericii au stabilit să citim o pericopă evanghelică (Marcu 2, 1-12) ce nu pare a avea vreo legătură cu postul. Este vorba despre vindecarea paraliticului din Capernaum. Iisus îi iartă păcatele, iar când cărturarii se minunează că altcineva decât Dumnezeu îndrăznea să acorde iertarea păcatelor, Hristos le răspunde: „Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: „Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” (Marcu 2, 9-11)

Vindecarea și iertarea nu trebuie separate

Așadar, tema centrală a pericopei evanghelice de astăzi este cea a credinței în puterea de a ierta păcatele și de a vindeca a Mântuitorului și Dumnezeului nostru. Vindecarea și iertarea nu trebuie separate una de celaltă. Paraliticul, întins pe pat, a fost așezat la picioarele lui Hristos, ale Cărui prime cuvinte nu au fost „ești vindecat”, ci „iertate îți sunt păcatele tale”, arătând prin aceasta legătura dintre păcat și boală. În concluzie, pentru a scăpa de durerile noastre fizice, înainte de a cere de la Dumnezeu vindecarea bolilor trupești, trebuie să ne rugăm pentru purificarea noastră interioară, pentru iertarea păcatelor noastre.

Cu toții avem nevoie să ne eliberăm de greutatea greșelilor noastre, iar pentru aceasta, timpul postului este cel mai propice. În timpul postului trebuie să căutăm să ne eliberăm de această povară a păcatelor care ne împiedică să ne atingem obiectivul nostru comun - mântuirea. Dar cum putem face aceasta? Este simplu: prin spovedanie! Hristos a așezat bine lucrurile. Ne-a lăsat această Sfântă Taină, prin care avem posibilitatea de a deveni oameni noi, ca atunci când ieșim din apa botezului. Este păcat că acest lucru este din ce în ce mai ignorat.

Postul este timpul privilegiat pentru pocăință, rugăciune și smerenie. Acesta este, pentru creștini, timpul în care împlinesc taina spovedaniei, cu precădere. Spovedania, se știe, trebuie să fie consecința unei crize. Însă astăzi, continuăm să ne împărtășim cu ușurință, uitând un pic prea repede cuvântul teribil al Sfântului Grigorie Palama, pe care îl pomenim astăzi: „frate, nu te împărtăși niciodată fără lacrimi”.

Spovedania, clinică duhovnicească

Dacă astăzi nu ne mai spovedim, o facem pentru două motive principale: primul este pentru că am rămas împotmoliți într-o perspectivă juridică asupra păcatului, deși el este o boală. Considerăm spovedania un tribunal, când ea este o clinică. Preotul ortodox primește penitentul spunându-i: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta Lui icoană înaintea noastră este. Şi eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte‑mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat.”

Nu mergem la spovedanie pentru a fi judecați, ci pentru a fi vindecați. Tatăl nostru din Ceruri nu ne judecă așa cum o fac magistrații din această lume. Lui îi ajunge să fie ceea ce este, să fie (re)cunoscut ca Izvorul Vieții, al Duhului, care Se odihnește deplin în Fiul. Atunci când păcătuim suntem în mod automat judecați de simpla existență a Tatălui ceresc, în sensul în care noi singuri întrerupem legătura noastră cu Izvorul Vieții.

Creștinii timpurilor noastre, prizonieri ai unei concepții moralizante despre păcat, au tendința de a crede că, dacă nu sunt nici criminali, nici adulteri, nu au nimic de mărturisit. Or, textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe vorbesc și despre păcate involuntare: toate răutățile, toate geloziile, orice lipsă de cumpătare și orice necurăție reprezintă un refuz de a ne lepăda de noi înșine. Golirea de sine este necesară pentru ca Tatăl să poată să ne umple de harul Său, Fiul să ne inunde ființa cu lumina Sa, Duhul Sfânt să ne umple cu viața și iubirea Lui. Spovedania presupune conștientizarea faptului că, oricât de puțin am păcătuit, suntem bolnavi, pentru că suntem separați de Cel ce este Viața Însăși. Trăim o sărmană viață moartă! Taina Mărturisirii este actul care ne face conștienți de boala noastră și de moartea în care ne aflăm. Doar prin acest act de conștientizare a morții omul poate să se apropie de revelația Vieții, de posibilitatea de a învia la Paști cu Hristos.

Sfârșitul singurătății noastre

Cel de al doilea motiv pentru care nu ne mai mărturisim este că suntem încă tributari unei false concepții despre Biserică, în baza căreia o reducem pe aceasta la un ansamblu de instituții exterioare omului, ignorând un fapt esențial, anume că ea este matricea în care noi suntem în comuniune cu Viața Tatălui.

Fiind creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ne definim, ca și El, ca persoane în comuniune cu alte persoane.

Noi credem într-un singur Dumnezeu, întreit în persoane. Spunând că suntem După chipul și asemănarea Lui, spunem că, nimic din ceea ce ne privește nu ne afectează doar pe noi ca indivizi. Nu putem să ne împăcăm cu Hristos excluzând Mireasa Sa, care este Biserica.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că atunci când un mădular al Bisericii lui Hristos este bolnav, întregul trup este bolnav. De aceea nu trebuie să uităm că spovedania este sfârșitul solitudinii noastre, aducându-ne mai aproape de Dumnezeu, de noi înșine și de aproapele căruia îi greșim mereu.

Să ne ajute Dumnezeu să împlinim acest act de smerenie în timpul Postului Mare, dar și în afara acestuia, ori de câte ori ne simțim bolnavi, încărcați și obosiți, știind că Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre ne așteaptă nevăzut la scaunul de spovedanie, pentru a ne dărui iertare și vindecare. Pregătiți astfel prin Tainele Bisericii vom putea primi harul necreat, despre care ne vorbește Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, împărtășindu-ne din prezența luminoasă și transfiguratoare a lui Dumnezeu. Amin.

Sursa: eprb.ro