Marele Arsenie, deşi mare era la cunoştinţă – şi la cea dinafară zic, şi la cea a noastră [creştinească] – şi pe toţi, precum se zicea, cei de atunci cu învăţătura şi cu fapta bună îi covârşea – pentru care şi îna­intea multora s-a cinstit pentru a învăţa pe copiii împăratului Teodosie, pe Onorie şi pe Arcadie –, însă, chiar într-acest fel fiind, şi în schit multă vreme nevoindu-se, şi prin bogă­ţia smereniei Dumnezeiasca cunoştinţă mai mult la sineşi luând-o, nici pe cei mai mojicoşi [puţin învăţaţi], nu se ruşina a-i între­ba şi fiecare folos cu putinţă de la dânşii a-l dobândi. Odată, văzând-l pe dânsul oareci­ne întrebând pe un călugăr egiptean pentru gânduri, şi răspunsuri de la dânsul luând, întru minune hotărând ceea ce a văzut, îl în­trebă de pricină, iar el [Arsenie] a răspuns: „Din învăţătură adică, din destul m-am împărtăşit, nu tăgăduiesc, însă mărturisesc că alfavita [abecedarul] acestui mojic încă nu l-am învăţat”, prin acest răspuns însemnând pe cea după Dumnezeu faptă şi cunoştinţă.

Altădată, aproape de râu venind minunatul Arsenie şi vrând a trece cu lun­trea, o femeie arăpoaică s-a apucat de cojocul lui, iar el, cumplit şi iute certând-o pe dânsa, aceea a zis: „Dacă monah eşti, Arsenie, du-te în munte”. Care grai nu fără de folos i s-a părut a fi lui Arsenie.

(Everghetinosul, volumele I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 195)