L-au întrebat părinţii, pe Arhimandritul Serafim Popescu: Ce v-a plăcut mai mult în Sfântul Munte Athos? Iar el a răspuns:

– Râvna şi disciplina călugărilor atoniţi, punctualitatea lor pentru sfintele slujbe, respectarea cu sfinţenie a rânduielilor canonice şi tipiconale, precum şi osârdia lor pentru apărarea Ortodoxiei şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, chiar cu preţul vieţii. Aceasta m-a mişcat şi m-a zidit mai mult sufleteşte. De aceea, m-am întors din Athos în ţară, hotărât să intru şi eu în monahism, după cum am şi făcut.

Aceiaşi părinţi l-au întrebat despre sfaturile duhovniceşti ale bătrânilor.

– Părinţii mei duhovniceşti mă îndemnau să fiu nelipsit de la sfintele slujbe şi să iubesc cu totală dăruire pe Dumnezeu şi pe oameni. Aceste două fapte bune le iubesc şi acum cel mai mult. Să slujesc în biserică şi să sfătuiesc duhovniceşte pe credincioşii care vin la noi.

L-au întrebat iarăşi, care ar fi cele mai necesare virtuţi care trebuie să împodobească viaţa preotului.

– În toată viaţa sa, preotul trebuie să fie călăuzit de aceste fapte bune: credinţă puternică în Dumnezeu, dragoste spre oameni, bunăcuviinţă, smerenie şi râvnă lăuntrică pentru Hristos. Apoi să aibă înainte prezenţa lui Hristos, în toate privinţele, şi să facă, cu credincioşii care vin la el, ce ar face Iisus în locul lui. Hristos poartă poverile necazurilor noastre, Se face una cu noi. Aşa şi preotul. Hristos Se face una cu sufletul adus înaintea Lui. Îl înţelege, îl mângâie, îl ridică, îl încurajează şi Se face tuturor toate.

Iarăşi l-au întrebat, cum trebuie împăcată asprimea sfintelor canoane şi dreptatea lui Dumnezeu, cu dragostea şi mila pentru oameni.

– Totul depinde de starea sufletească a penitentului. Acesta este cel mai bun indiciu pentru duhovnic. Nici asprime prea apăsătoare, nici mângâiere şi iertare prea uşoară. Starea sufletului arată măsura cuvenită. Depinde de rană, de vechimea ei şi de starea de îndreptare a penitentului.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 714)