Spuneau maicile din Mănăstirile Văratec şi Agapia că părintele Nicodim era un om de rugăciune. Se ruga în chilie cu mâinile înălţate spre cer, se ruga în biserică, se ruga pe cale, se ruga în pădure, permanent slăvea pe Dumnezeu. După ce-şi termina rugăciunea, deschidea uşa chiliei şi vorbea cu oamenii, spovedind şi mângâind pe toţi. Uneori, faţa lui era luminată de darul rugăciunii şi de bucuria Duhului Sfânt.

Acest renumit duhovnic era foarte râvnitor pentru mântuirea celor ce veneau la el. Pe toţi îi primea cu dragoste, îi mărturisea cu atenţie şi îi sfătuia cu înţelepciune, căci era statornic şi hotărât în cuvânt şi niciodată nu se schimba. Făcea totul să salveze sufletul omului.

Odată, a venit la părintele un om tulburat şi i-a spus:

– Părinte, au venit peste mine multe necazuri şi nu le mai pot răbda. Dă-mi un cuvânt de folos.

– Nu te tulbura, frate, a zis bătrânul. Vezi scârbele acestea? Iată, pe aici a păşit Hristos. Pe aici au trecut Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, sfinţii mucenici şi toţi părinţii. Pe aici se cade să trecem şi noi, cei care urmăm lui Hristos. Că nu este altă cale de mântuire. Nu putem dobândi bucuria mântuirii, până nu gustăm mai întâi din paharul suferinţei şi al necazurilor vieţii.

Într-o zi, a venit la părintele Nicodim o femeie să se spovedească, iar el i-a spus:

– Citeşte cu atenţie această carte, notează păcatele pe care le-ai făcut, apoi stai în genunchi înaintea sfintelor icoane şi le repetă de şapte ori cu căinţă şi cu lacrimi. După aceea, vino să te mărturisesc. Că precum Neeman Sirianul s-a afundat de şapte ori în apa Iordanului (IV Regi 5, 10) şi s-a curăţat de lepră, aşa şi noi se cade să ne căim din inimă, ca să ne spele Dumnezeu de lepra păcatelor.

Iar pentru sfânta rugăciune învăţa:

– Fraţilor, să ne rugăm neîncetat, cu luare-aminte şi cu atenţie. Să nu lăsăm mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Că la ce te gândeşti, la aceea te şi închini, şi rugăciunea se preface în păcat, că te închini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne putem ruga cum trebuie. Iar dacă gândurile noastre fug, să le întoarcem înapoi, precum îşi întoarce ciobanul oile ce fug din turmă.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 656-657)