Se cade, dar, să ne deschidem inima față de toți săracii și față de aceia care, din oricare pricină, pătimesc greu, după porunca care ne poruncește să ne bucurăm cu cei care se bucură și să plângem alături de cei care plâng. Și cum oameni suntem și noi, se cade ca mai întâi de toate să oferim oamenilor contribuția benevolă izvorâtă din iubirea bunătății, fie că ar avea ei nevoie de ea din pricina văduviei, fie din cauza rămânerii fără părinți, fie din cauza exilului, fie din cauza cruzimii stăpânilor, fie din cauza asprimii dregătorilor, fie din cauza lipsei de omenie a strângătorilor de biruri, fie din cauza crimelor fioroase ale tâlharilor, fie din cauza nesațului de pradă al hoților, fie din cauza confiscării averii, fie din cauza naufragiului, căci toți au o deopotrivă nevoie de mila noastră și așa se uită spre mâinile noastre, ca și noi spre cele ale lui Dumnezeu, pentru cele de care am avea nevoie.

Și dintre aceștia, mai vrednici de milă sunt cei care suferă dureri venite peste ei fără vina lor, decât cei obișnuiți cu nenorocirile și, într-un mod cu totul deosebit, cei roși de boala sfântă (lepra) și mâncați până la cărnuri și până la oase și până la măduvă, cum este amenințarea contra unora în Sfânta Scriptură ci, și trădați de acesta josnic, umil și necredincios trup, cu care, cum de m-am înjugat, nu știu și cum sunt și chip al lui Dumnezeu și mă amestec și cu țărâna, trup care și când este în plină sănătate se războiește cu mine, iar când i se poartă război mă întristează, și pe care îl iubesc ca pe un rob împreună cu mine și de la care mă întorc ca de către un dușman și de care fug ca de un tovarăș de sclavie și de care mă rușinez ca de către un moștenitor împreună cu mine; mă lupt din răsputeri să-l istovesc și nu am de ce tovarăș să mă folosesc spre faptele cele mai bune, ca unul care știu pentru ce am fost făcut și că trebuie să mă urc la Dumnezeu cu ajutorul faptelor.

(Sfântul Grigorie Teologul, Despre iubirea de săraci, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rãdãuților Suceava, 2006, p. 13)