Îmi amintesc de o doamnă, o persoană deosebită, care venise să se spovedească. Obișnuia să găzduiască oameni în casa sa pentru mai multă vreme ca să-i ajute atunci când trecea printr-o criză.

Într-o zi a venit și mi-a spus: „Nu am pace și nu știu unde m-am poticnit. M-am cercetat pe mine însămi și nu văd nimic nelalocul lui”.

Plin de teamă și neștiutor, precum sunt, nu am știut ce să-i spun. Am izbutit cumva să-mi aduc mintea în inimă și să cer un cuvințel și i-am zis: „Dar nu este de ajuns să ne vedem pe noi înșine așa precum noi ne putem vedea, trebuie să ne vedem așa cum ne vede Dumnezeu. Așa că rugați-L: Doamne, slobozește-mă de păcatul meu cel ascuns”. 

Era o femeie tare credincioasă. A început să se roage astfel și după două zile a venit iarăși și mi-a spus: „Acum știu unde m-am poticnit” și și-a mărturisit păcatul. Era bine, pentru că-l descoperise ea însăși și astfel avusese curajul să-l mărturisească și, prin puterea primită de la Dumnezeu, îl depășise deja.

(Arhimandritul Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 117-118)