Să nu avem așteptări nerealiste de la copiii noștri

De multe ori ne înecăm în îndatoririle, în treburile pe care le avem şi este nevoie ca şi copiii să fie învăţaţi să ne ajute. Putem împărţi între copii ajutorul de care avem nevoie, ca să deprindă şi ei obiceiul de a fi de folos. De multe ori însă această nevoie a noastră se transformă într-o aşteptare exagerată, care îi lipseşte pe copii de lucrurile de care au nevoie pentru a creşte firesc, pentru a se dezvolta normal. O altă aşteptare exagerată este cea privitoare la lecţii. Adesea îl solicităm pe copil disproporţionat faţă de posibilităţile lui. 

Am dori să aflăm şi cum putem ajunge la abordarea în profunzime a lucrurilor. Am văzut că părinţii au aşteptări exagerate de la copii. Însă se opresc aici aşteptările lor, la a nu avea trăiri negative copiii lor, sau există şi alte aşteptări?

Reamintesc că discutăm despre aşteptările părinților, exagerate faţă de copiii noştri, aşteptări ce se bazează pe credinţa noastră. Facem asta în numele identităţii noastre creştine. Asta ne interesează aici. Faptul că atitudinea noastră este o consecinţă a legăturii pe care trebuie să o avem cu Dumnezeu, cu Dumnezeu pe Care trebuie să-L slujim, nu El trebuie să ne slujească nouă. De multe ori noi, din motive personale, egoiste, vrem ca copiii să nu aibă trăiri negative sau de împotrivire, şi îl folosim pe Dumnezeu în acest scop, pentru a ne atinge ţinta.

Inconştient poate, nu-i aşa?

De cele mai multe ori inconştient. Este şi o vorbă care zice: pe cât de mare e credinţa ta, pe atât de uşor poţi să o faci să îţi slujească ea ţie decât să-i slujeşti tu ei. În mod firesc, Dumnezeu este tot ce avem mai scump şi mai preţios.

Precum ne spunem: copiii noştri nu trebuie să aibă trăiri negative şi le interzicem asta, putem avea aşteptări exagerate de la copii şi în alte momente şi aspecte ale vieţii noastre. De exemplu, în ceea ce priveşte ajutorul pe care îl aşteptăm de la ei. Unii copii pot fi mai dispuşi să ne ajute decât alţii. Copiii binevoitori, care ajută cu bucurie, sunt în general primii copii din familie. Au anumite caracteristici, îsi asumă benevol rolul de a-i ajuta pe părinţi şi chiar pe fraţii mai mici. Problema constă, atunci când îşi asumă să îi ajute pe părinţi, în a nu crea ei inconveniente, în a nu-şi manifesta sentimentele negative.

Deci un copil poate fi binevoitor şi să ne ajute, iar noi să uităm că e copil, să ne complacem în acest ajutor pe care ni-l oferă şi să ignorăm că are şi el, ca orice copil, nevoi copilăreşti, să abuzăm de ajutorul oferit, ocupându-l cu problemele noastre, de gospodărie, de îngrijit copii, uitând de nevoile specifice vârstei lui – să se joace, să facă activităţi extraşcolare, să iasă cu alţi copii, să-şi rânduiască timpul cum vrea.

De multe ori ne înecăm în îndatoririle, în treburile pe care le avem şi este nevoie ca şi copiii să fie învăţaţi să ne ajute. Să nu ajungem nici în cealaltă extremă, în care copiii nu ne ajută deloc, dar putem împărţi între copii ajutorul de care avem nevoie, ca să deprindă şi ei obiceiul de a fi de folos. De multe ori însă această nevoie a noastră se transformă într-o aşteptare exagerată, care îi lipseşte pe copii de lucrurile de care au nevoie pentru a creşte firesc, pentru a se dezvolta normal.

O altă aşteptare exagerată este cea privitoare la lecţii. Adesea îl solicităm pe copil disproporţionat faţă de posibilităţile lui. Alteori suntem prea insistenţi într-o situaţie în care copilul arată lipsă de interes faţă de învăţat. Îi este greu, deşi are calităţi, nu şi le valorifică. Noi, în loc să căutăm cauzele, să avem un dialog cu el, să vedem ce are, îi impunem o conduită, îi transmitem că nu este permisă o astfel de atitudine, şi asta, deoarece suntem o familie creştină, deoarece mergem la biserică. Cum de ești așa leneş la lecţii, cum de nu citeşti? Şi pierdem timpul cu sfaturile înainte de a înţelege ce se petrece – o frază pe care o tot repet aici. Sfătuim şi interzicem sau explicăm înainte de a pricepe ce se întâmplă, din ce motiv i-a scăzut interesul acum. Toate astea au nevoie de dialog, de discuţii, şi nu pot fi ignorate în numele credinţei. Nimeni, cu atât mai puţin creştinii, nu încetează de a fi oameni, de a se supune legilor omeneşti, şi ştim asta de la noi, din familia noastră, din osteneala pe care o acumulăm de multe ori, din mediul nostru profesional, unde nu suntem cum am dori. Cu atât mai mult se petrec lucrurile acestea la un copil în dezvoltare.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 254-257)

De la același autor

Ultimele din categorie